Copiii Dunei reia si o tema propusa inca din Dune, a carei generozitate era departe sa se fi epuizat, aceea a copilului genial. Confruntat el insusi cu o minte de adult intr-un corp de copil, Frank Herbert e constient de pericolele imense care se nasc din decalajul dintre virsta intelectuala si cea afectiva.
Alia, matusa gemenilor Atreizi, ajunsa la perioada tulbure a primei tinereti, nu reuseste sa gaseasca metodele de a-si domina vocile interioare. In scurt timp, mintea ei devine o corabie care abia daca mai pluteste pe o mare interioara zbuciumata de conflicte navalnice. Si cum ai putea sa-ti domini aceste voci, cum ai putea sa fii cel mai bun dintre toti cei care ti-au fost stramosi, de vreme ce printre ei se afla personalitati uimitoare, de la mindrii regi ahei si pina la fiorosul Vladimir Harkonnen?
Alia nu reuseste sa faca pace cu vocile ei interioare si sfirseste prin a fi dominata tocmai de bunicul ei, baronul, care doreste sa se razbune de dupa moarte. Gemenii stiu insa care e solutia unei asemenea dileme: aliantele interioare cu vocile cele mai puternice, cu instinctul ancestral. E un lucru pe care l-au invatat pentru ca s-au bucurat unul de prezenta celuilalt si fiindca au acces si la amintirile fremene. Aceasta poveste nu are invataturi practice, nu e in nici un fel didacticista, nu cade in puericultura, dar pare astazi mai valabila decit oricind pentru parintii care isi vad copii conectindu-se intim si de la virste extrem de fragede, prin Internet, cu gindirea si experientele intregii civilizatii umane.

Poate cel mai important lucru pe care il reuseste romanul Copiii Dunei este sa dea un argument cu o valoare deosebita acelora care cred ca rolul literaturii science fiction este crearea cadrului pentru intrebari filozofice esentiale. Discutia din desert dintre Paul Atreides, Propovaduitorul, si fiul sau Leto este un dialog filozofic in stil clasic platonician, o pagina de gindire ce ar putea sta in orice lucrare de filozofie. "Nu cred cu patima in adevar. Nu cred decit in ceea ce creez eu." spune simplu Leto. Aceasta afirmatie, care poate fi considerata in esenta o adevarata doctrina, combinata cu contextul mesianic in care sunt situati cei doi interlocutori, arata extraordinara profunzime a acestui roman, plasindu-l in acelasi timp in galeria celor mai importante contributii, venite de pe tarim literar, la filozofia sfirsitului de secol XX.