Toate marile religii ale lumii se bazeaza pe carti fonda­toare care sunt texte de revelatie in sensul larg al cuvantului. Caracteristic Islamului este de a fi scos in evidenta originalitatea absoluta a unui Dumnezeu care nu se manifesta numai prin minunile lumii create, ci si printr-un cuvant – Coranul – adresat omului care-i devine astfel apropiat.

    Pentru musulmani, Coranul nu este numai cartea sacra emanata direct de la divinitate – definita in mod curent ca o suma de principii in care se crede, o sinteza de precepte etice, o norma de viata spirituala, un codice civil ce raspunde problemelor vietii cotidiene – ci o realitate pregnanta cu o semnificatie profunda si misterioasa, „o inimitabila simfonie ale carei sunete ii misca pe oameni pana la lacrimi sau ii duce pe culmile extazului”, cum spunea unul din traducatorii Coranului in engleza. In acest spirit, Coranul este considerat a fi insusi Cuvantul lui Dumnezeu.

    Profetul Muhammad a fost ales sa spuna in cea mai pura limba araba – asa cum este considerata araba coranica – ceea ce voia Dumnezeu si sa repete ceea ce Dumnezeu revelase partial profetilor anteriori.

    Coranul nu a fost scris in timpul vietii profetului Muhammad, ci a fost doar memorat de catre insotitorii sai, iar, rareori, versete razlete au fost notate pe foi de palmier, omoplati de camila, bucati de ceramica. Elaborarea formei scrise a inceput dupa moartea profetului, urmand un drum lung si extrem de sinuos pana s-a ajuns la un Coran canonizat.

    Traducerea in limba romana a Coranului s-a realizat de catre prof. George Grigore, conferentiar la sectia de araba a Universitatii Bucuresti si a necesitat o munca desfasurata pe parcursul a zece ani.