In Corpul nu minte niciodata ( noua editie a volumului - Revolta corpului) Alice Miller analizeaza mai convingator decat oricand consecintele pe termen lung pe care abuzul din copilarie le are asupra trupului victimelor. Folosind experienta avuta cu pacientii sai si intorcandu-se la istoriile de viata ale unor mari scriitori, precum Marcel Proust, Franz Kafka si Virginia Woolf, Miller demonstreaza ca umilinta traita de copii, sentimentele lor reprimate de neputinta, furie si ura la adresa parintilor se manifesta la maturitate sub forma bolilor, fie ele cancer, accidente vasculare sau alte afectiuni grave, iar neputinta, lipsa permisiunii personale si sociale de a le constientiza la varsta adulta isi gaseste paralela in dependenta de substante care insoteste de multe ori starea de vid interior rezultata in urma refularii si a clivajului interior. Ca specialist ce nu s-a ferit niciodata de controverse, Alice Miller indeamna vehement societatea sa renunte la imperativul otravitor al poruncii biblice de a-ti cinsti si iubi neconditionat parintii si sa nu ofere iertare parintilor care, folosind metode tiranice de educare, au provocat suferinte de neconceput copiilor proprii.

 

"Iubirea" copilului abuzat in trecut fata de parintii sai nu este iubire. Ea este o legatura impovarata de asteptare, de iluzii si negari, care solicita un pret foar-te mare de la toti cei implicati. Pretul pentru aceasta legatura este platit, in primul rand, de urmatoarea generatie de copii, care cresc in spiritul minciunii, pentru ca sunt supusi unui tratament considerat de parinti a fi "spre binele lor". Persoana respectiva plateste adesea, pentru negarea sa, cu probleme serioase de sanatate, deoarece «recunostinta» ei se afla in contradictie cu ceea ce corpul sau stie.

Aproape toate cartile mele au starnit reactii critice, insa, in cazul cartii de fata, remarcabila a fost tocmai intensitatea emotio-nala cu care explicatiile din ea au fost fie confirmate, fie respinse. Am impresia ca aceasta intensi-tate exprima in mod indirect cat de aproape sau de departe este cititorul fata de sine insusi.

Terapeutii propun adesea iertarea ca mijloc de vindecare pentru a se linisti pe ei insisi, asa cum au procedat si parintii. Dar, deoarece mesajele terapeutilor suna foarte asemanator cu cele primite in copilaria clientului de la parintii acestuia, desi adesea formulate mai prietenos, clientul are nevoie de mult timp pentru a observa pedagogia din spatele discursului terapeutic. Atunci cand, in sfarsit, o recunoaste, el nu-l poate parasi pe terapeut, pentru ca intre timp s-a dezvol-tat deja o noua legatura toxica.

Pentru client, terapeutul a devenit mama care l-a adus pe lume, deoarece in aceasta noua relatie a invatat sa simta. Asa ca este posibil ca el sa astepte in continuare salvarea din partea terapeutului, in loc sa isi asculte corpul, care ii ofera ajutor prin semnalele sale. Insa, daca, de exemplu, clientul are sansa de a fi insotit de un martor compe-tent, el isi poate trai si intelege frica de parinti (sau fata de figu-rile parentale) si incepe sa rupa treptat legatura distructiva. - Alice Miller