Nu mă pot descrie ca un cetăţean informat, activ, participant şi interesat de viaţa politică autohtonă pe care o consider, din multe puncte de vedere, un joc nătâng al măştilor prost aşezate, interschimbabile, al unor oameni compromişi într-un fel sau altul care, fie se reciclează în diferite funcţii, de ani de zile, fie acceptă pariul găştilor şi al culiselor insalubre. Îmi mărturisesc acest dezinteres mai degrabă cu păerere de rău, decât cu aroganţă sau pretenţii de cunoscător conspiraţionist, al adevăratelor realităţi din spatele sforilor trase. Este percepţia pe care media, votanţii şi discrepanţa dintre vorbe şi fapte mi-au construit-o în ani de zile: aceea a unui spectacol dezagreabil montat de cei care urlă mai tare, manipulează mai abil şi sapă mai adânc după dovezi compromiţătoare, o scenă temperamentală a istericilor şi maliţioşilor, dincolo de argumente şi bun simţ. Aşa că m-am apucat să citesc Cronica de Cotroceni a Adrianei Săftoiu nu pentru că eram nemaipomenit de ahtiat să mă lămuresc despre cum au stat de fapt lucrurile în anii efervescenţi de după epoca iliesciană (atâta timp cât multe dintre evenimente mi-au fost şi îmi sunt străine) ci pentru că, pe de o parte, perspectiva relatarii mi s-a părut interesantă: cea a omului din umbră, cea a consilierului menit teoretic să cosmetizeze, să ghideze comportamentul şi reacţiile politicianului şi pentru că, pe de altă parte, am fost curios să descopăr măcar reperele poveştii dezamăgirii (repetitive, fără îndoială) a unei naţiuni, a felului în care figura celui care a fost perceput drept salvatorul unei naţiuni a devenit figura unui personaj detestabil, alunecos şi megaloman, chiar şi în ochii celor mai înfocaţi susţinători initiali, din 2004.

Cronică de Cotroceni acoperă temporal perioada de activitate a Adrianei Săftoiu la Palatul Prezidenţial (2004-2007), în calitate de consilier al presedintelui, într-o formă care amestecă pagini de jurnal din acei ani, cu amintiri, reflecţii prezente dar şi citate memorabile ale unor filosofi si teoreticieni. Contrar rigorilor din memorialistica oamenilor politici care, prin tradiţie, apar târziu, în general în anii pensionării (respectând nescrisa exigenţă a necesităţii de a te distanţa de evenimente, de a împlini o carieră pentru a o putea pune între pagini), cronica Adriaeni Săftoiu nu apare la 50 de ani de la evenimentele evocate în carte, nu este nici nostalgică şi nici revanşardă, nu menajează sensibilităţi şi nici nu coafează bucle colaboratorilor, ea reflectă cu luciditate, erudiţie şi modestie parcursul şi dificultăţile unui profesionist care, încrezător într-un anume proiect politic, a ales un drum greu şi imprevizibil de pe care a fost deraiat la final, de oportunismul celor din jur.

Departe de a-şi asuma un aer martiric sau de victimă, Adriana Săftoiu caută să înţeleagă şi să aducă know-how-ul de insider al Palatului Cotroceni pentru a înţelege şi a puncta felul în care s-a degradat relaţia ei profesională cu Traian Băsescu dar şi relaţia fostului Preşedinte cu votanţii săi şi cu ceilalţi colaboratori. Desigur, bestsellerul de la Bookfest din acest an atinge o mulţime de momente sensibile care au stârnit controverse mediatice şi au aprins interesul unei ţări: momentul candidaturii lui Băsescu (prin renunţarea lui Theodor Stolojan, care s-a expus unui stress pe care nu l-a putut gestiona), relaţia cu intelectualii catalogaţi băsişti (în ciuda faptului că nu părea să aibă plăceri sau afinităţi culturale, Traian Băsescu a reuşit să câştige câteva nume prestigioase de partea sa), condamnarea comunismului (un gest alimentat mai degrabă din raţiuni instrumentale, decât principiale), momentul răpirii jurnaliştilor din Irak (momentul în care Traian Băsescu şi-a exploatat gustul pentru eroism şi a inaugurat antrenarea şi apelul la serviciile secrete în lupta politică), relaţia cu presa (pe care fostul preşedinte a dispreţuit-o profund până la finalul mandatelor sale), relaţia cu primul ministru Tăriceanu (şi, desigur, povestea bileţelului roz, a telefoanelor adresate Procurorului General), relaţia cu Elena Udrea (cea care a devenit slăbiciunea nu doar a politicianului Traian Băsescu ci a omului Traian Băsescu), activitatea din politica externă (preocuparea pentru apropierea de Republica Moldova, de construire a Axei Londra-Washington-Bucureşti).

Fără să adopte un ton tabloidizant, spectaculos, complice, al dezvăluirilor incendiare visate de orice publicaţie, Adriana Săftoiu mizează mai degrabă pe luciditate, întrebări retorice şi prudenţă explicativă: deşi vorbeşte de pe poziţia insiderului privilegiat, nu foloseşte o abordare categorica şi nici nu dă impresia monopolului asupra adevărului în analizele evenimentelor amintite. Desigur, cel mai sensibil element al întregului volum rămâne portretul lui Traian Băsescu, figura aparent impenetrabilă, jucătorul profesionist capabil să jongleze cu măştile, să genereze şi să valorifice orice criză în avantajul său. Acest portret alcătuit de Adriana Săftoiu, pornind de la colaborarea în contexte formale şi informale cu Preşedintele este unul aproape echilibrat: autoarea recunoaşte calităţile certe ale politicianului dar surprinde şi vulnerabilităţile personale şi simbioza toxică dintre persoană şi funcţie care au condus la derapajele şi la scăderea popularităţii fostului preşedinte. Un personaj individualist, cu stil abrupt şi note agresive, obsedat de a fi recunoscut nu doar ca şef, ci ca erou, un personaj care s-a hrănit din conflicte, care nu a avut niciodată aliaţi, ci doar supuşi, un nonconformist de la început, Traian Băsescu a avut atuuri şi a resuscitat speranţele naţiunii doar temporar, în măsura în care agenda personală contextuală s-a potrivit cu exasperarea votanţilor in ceea ce priveste corupţia şi disfuncţionalităţile instituţionale ale României. Apoi, pe măsură ce personajul care nu ştia cum să fie Preşedinte, care se simţea intimidat de presă la inceput, a ajuns să îşi faciliteze accesul la serviciile secrete şi să îşi consolideze statutul, a căpătat o liberate şi o putere absolută de care nu a ştiut să se folosească pentru binele unei majorităţi, ci doar pentru a-şi sluji propriile aspiraţii megalomane.

Dincolo de fapticul (dez)agreabil, de momentele comice, triumfătoare sau consternante, Cronica de Cotroceni a Adrianei Săftoiu îngroaşă şi reconfirmă câteva tuşe dezamăgitoare ale psihologiei politice româneşti: o politică în care prea puţini ştiu să primească aplauze şi contestări cuviincios, o politică lipsită de admiraţie ponderată, de vigilenţă, în care votanţii se abandonează modelelor şi speră, periodic şi mesianic la o salvare necondiţionată, o politică a figurilor lipsite de principialitate şi neîngrădite instituţional adecvat, o politică în care un profesionist temperat şi insensibil la micile sau marile barbuturi, capricii şi răfuieli personale nu îşi găseşte locul şi nu se poate simţi confortabil fără a preda cea mai valoroasă lecţie pentru cei mulţi şi cocoţaţi cu nesimţire în funcţii: cea a bunei măsuri şi a renunţării decente.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro