Cu cel de-al treilea volum al memoriilor lui Dumitru Popescu, am ajuns la anii — treisprezece la numar! — petrecuti in imediata vecinatate a «unui sef imposibil, autoritar, grosolan, nestatornic, ghidat de marunte considerente subiective si de rationamente inchistate» si a unui «demon feminin retrograd si patimas, ignorant si intortocheat», inconjurati de o «noua echipa de buldozere rudimentare, slugarnice si aproape oarbe».
Avem doar un fragment din dublul portret al Cabinetului unu si Cabinetului doi, asa cum s-au vazut ele de foarte aproape de-a lungul unei indelungate colaborari; si doar o idee despre atmosfera care domnea acolo, la varful puterii.
La ele se adauga alte portrete, de oameni de litere si de cultura, framantarile si disputele din Uniunea Scriitorilor si cea a artistilor plastici, in anii ’80, cu schimbarea abuziva a conducerii lor, plagiatul lui Eugen Barbu, scene inedite cu Marin Preda, Titus Popovici si altii.
Din loc in loc, ca si pana acum, interesante pagini de jurnal de calatorie, in tari din Orientul indepartat si Europa occidentala, ale unuia dintre putinii oameni scoliti de la varful ierarhiei comuniste.
O noua ocazie de a afla cum se vedeau lucrurile si din interiorul ierarhiei de partid cu doar un deceniu inainte de falimentul doctrinei si al sistemului.