La inceput am crezut ca-i vorba strict de o conjunctura, de un interes anume de politica (si protectie) literara...
La lectura am fost captivat de ironia casanta a autorului, de sarcasmele si cinismul lui absolut, de amoralismul seniorial obosit de exercitarea puterii crude asupra unui teritoriu fatalmente troglodit...
Dincolo de stufosenie si grandilocventa, felul in care Dumitru Popescu prindea in insectar (cam ca Petru Dumitriu in dejism) fizionomii, situatii, destine si caractere tipice deriziunii ceausiste de partid, fascinat de patologia puterii, de contorsionismul lamentabil prin care otrava doctrinei malforma ireversibil, pana la aneantizare, un organism institutional de mult uscat, chircit de istorie, mi l-a facut incitant pe autor.
(...) Merita citate cu deliciu, portretele picante, fie doar la modul aluziv, parsiv, fie mai ales in aqua forte, unde autorul — nemantuit mizantrop — de-a dreptul exceleaza.