Adriana Bittel. Cititoare impatimita si prozatoare, maestra neegalata a prozei scurte. Pe langa alte preocupari, cum ar fi crearea unei splendide fototeci, a stabilit cum (si de ce) incarunteste o blonda, a avut intalniri (tainice) la Paris, unde s-a ascuns sub un nume de cod, a urmarit-o pe Iulia in iulie si l-a citit pe Cehov (de la anticariat), fara sa se sature vreodata de el. De scris, scrie rar, dar bine, adica invers decat se procedeaza indeobste. Tot ce atinge in viata cotidiana devine literatura. Povestirile ei au trecut fluierand proba timpului si n-au incaruntit deloc. (Ioana PARVULESCU)

Scrise cu rafinament, forta analitica, umor si, pe alocuri, poezie, povestirile Adrianei Bittel vorbesc despre Romania secolului trecut, dar si despre dragoste, prietenie, feminitate, varstele oamenilor si ale lucrurilor, supravietuire. Fie ca se desfasoara in Bucurestiul interbelic, in cel al anilor ’50 sau in cel al ultimelor decenii comuniste, povestile marunte ale protagonistilor lor au un aer cat se poate de familiar si in acelasi timp par a ascunde mereu un enigmatic ce s-ar fi intamplat daca, aspiratia catre o alta conditie, catre o lume mai frumoasa. Iar din colectia aceasta de chipuri face parte, firesc, si o prezenta feminina reprezentanta a autoarei insesi, discreta, mare iubitoare de carti si observatoare avida a realitatii.