Anderson Cooper s-a considerat dintotdeauna foarte apropiat de mama sa. Cu toate acestea, din cauza carierei de jurnalist pentru CNN si CBS care ii ocupa mare parte din timp, nu a fost prea mult alaturi de ea. La un moment dat, cu cateva saptamani inainte sa implineasca 91 de ani, Gloria Vanderbilt s-a imbolnavit grav pentru prima data in viata. Acest lucru i-a determinat pe cei doi sa vrea sa-si schimbe relatia prin intermediul unei conversatii de un an, asa cum nu mai avusesera niciodata. Rezultatul este o corespondenta surprinzator de sincera si plina de insemnatate, in care cei doi discuta despre vietile lor, despre aspectele care conteaza pentru fiecare dintre ei si despre lucrurile pe care vor sa le afle unul despre celalalt.  Fragment din carte:

"„NU CRESTI CU NOSTALGIA LUCRURILOR PE CARE NU LE-AI AVUT NICIODATA, CI CU UN DOR NEBUN DE ELE, CARE TE CHINUIE SI CARE PLANEAZA DEASUPRA TA DE-A LUNGUL VIETII.”- Susan Sontag

Cand esti copil, in general nu-ti dai seama ca provii dintr-o familie diferita de celelalte. Nu ai termen de comparatie. Abia mai tarziu iti dai seama ca educatia ta a fost altfel decat a celorlalti.
L-am pierdut pe tata dupa ce am implinit l5 luni. Pentru ca nu aveam nicio amintire cu el, nu i-am simtit niciodata lipsa, dar cand am ajuns sa inteleg ca era neobisnuit ca un copil sa nu aiba tata, lucrurile s-au schimbat. Pentru mine, tata ramane ceea ce a fost intotdeauna - o poza dintr-o rama. Dupa ce am mai crescut, am inceput sa fiu foarte curioasa sa aflu detalii despre el, dar nimeni in afara de Dodo nu a pomenit vreodata numele lui.
Dodo mi-a spus ca era „un scump" si ca ii placusera caii. Si atat. M-a iubit? Iata o intrebare pe care eu n-am indraznit sa i-o adresez si la care ea nu mi-a raspuns niciodata.
Mai tarziu, cand am implinit 20 de ani, mi-a dat un inel cu safir si mi-a spus ca il primise de la tata cand eram doar un bebelus, cu urmatoarea rugaminte: ,Pastreaza-l si da-i-l Gloriei cand va fi mare, pentru ca ii vor placea bijuteriile".
Mare dreptate a avut.
Am fost incantata de inel. Il consideram un mesaj de la tata. Un semn ca ma iubise cu adevarat, un semn dupa care tanjisem ani de-a randul. Cu toate acestea, povestea parea ciudata, neplauzibila. Si intr-adevar, cand m-am dus sa asigur inelul, mi s-a spus ca piatra nu era, de fapt, safir.
Tata era alcoolic. Probabil ca, intr-un moment de euforie, manat de impulsul sentimental al unui joc confuz al inchipuirii, s-a dus la Dodo si i-a dat inelul. Si, daca a fost asa, de unde provenea bijuteria?
Nu i-am spus nimic lui Dodo. M-am gandit ca inelul putea fi un cadou de la tata, dar la fel de bine putea fi si un gest de amabilitate din partea ei, un mod de a-mi demonstra ca avusesem odata un parinte care tinuse la mine.
Cand ai venit tu pe lume, eu si tatal tau locuiam in casa de pe Sixty-Sixth Street. Acolo am fost jefuiti si, odata cu restul bijuteriilor, mi-a fost furat si inelul de la tata. Nu l-am mai vazut niciodata de atunci."