Cartea Ecaterinei Petrescu Botoncea este un minunat imn inchinat absolutului divin din om, care implica rescrierea istoriei personale cu instrumentele inocentei nascatoare de comori fermecate, aflate sub protectia nepamanteanului, descoperirea dorului de sine ca pe o valenta inegalabila, dar si un indemn emotionant spre empatie, altruism si dragoste, de reconsiderare a conditiei umane, de regasire a eului dormitand intr-un cocon de trivialitate si platitudine, alaptat la sanul obosit al vietii ca existenta. Dar este si un discurs despre suferinta si demnitate, despre rezistenta si totalitarism, despre gardieni si ingeri, despre teama si speranta, despre viata si neviata, despre credinta, este cufarul ignorat, doldora de tezaure nestemate pe care fiecare dintre noi pare a-l avea dosit undeva, amintindu-si, din pacate, mult prea arar de el, ca de teama unui blestem ce insoteste tacut o comoara ingropata de cine stie cate veacuri.