Daca vrei sa te simti mai bine pentru ca nu esti perfect .si vrei sa vezi potentialul ascuns dincolo de greselile tale, citeste De ce gresim? a lui Kathryn Schulz. Este o carte sclipitoare, care are in spate o documentare filosofica si stiintifica solida. Indiferent daca iti imaginezi ca ai intotdeauna dreptate sau esti paralizat de spaima ca ai gresit, toata cultura din lumea asta nu te poate ajuta sa rezolvi problemele lumii moderne. - Presedintele Bill Clinton

 

Un diagnostic amuzant si intelept al suferintei noastre: Schulz ne poarta prin stiinta, psihologie si literatura istorie scanteietoare (dar si neobisnuita) a erorii umane. - Publishers Weekly

In aceasta minunata carte despre greselile omenesti, socant de tanara, nepermis de inteligenta si uimitor de inteleapta jurnalista americana Kathryn Schulz pledeaza cu pasiune pentru valoarea greselii. Experienta greselii, sustine ea, ne ajuta sa fim mai buni ca oameni, sa ne imbogatim vietile. - Stuart Jeffries, The Guardian

Intelectualismul poate fi amuzant! Nu multe carti izbutesc sa jongleze cu nume precum Platon, Voltaire, Shakespeare, Benjamin Franklin sau Foucault si sa ramana captivante. Si mai putine chiar izbutesc sa ii alature, in aceiasi fraza, pe Beyonce si pe Socrate, fara nicio sincopa. Ei bine, Schulz izbuteste... Cartea aceasta este deopotriva actuala si atemporala si, lume obsedata de auto-motivatie si self-help, Schulz are curajul de a face apel la acceptarea erorilor si a imperfectiunii, considerand ca acestea au un mare potential benefic. Sigur o astfel de pozitionare ii va aduce sute de adepti. - Newsweek 

„Greselile noastre nu sunt cu siguranta niste lucruri atat de grave." Acest citat exuberant cu care am deschis acest capitol ar putea fi mottoul modelului optimist al erorii, iar autorul lui, filosoful si psihologul din secolul al XIX-lea, William James, ar putea fi portdrapelul lui cel mai de vaza. Ne putem intoarce la Toma de Aquino in cautarea unui reprezentant al modelului pesimist, acest calugar medieval care si-a dat cartile pe fata asociind greseala cu pacatul originar. Filosoful Leo Keeler, citandu-l si rezumandu-l pe Toma de Aquino, a afirmat ca „mintea, ca facultate a adevarului, nu poate naste in mod normal eroarea, aceasta fiind in mod necesar inzestrata cu natura unui subprodus deficitar, a unei tulburari intamplatoare, a unei nasteri esuate comparabile cu «avortonii» din natura.”

Defect, intamplator, monstruos, avorton: mesajul este destul de limpede. Pentru Toma de Aquino, eroarea nu e doar aberanta, ci si anormala, o pervertire a ordinii prestabilite a lucrurilor. Daca ar mai fi trait, William James nu ar fi acceptat nici o astfel de ipoteza, nici respingerea (era un om care definise eroarea ca fiind o „lejeritate a sufletului"), si cu atat mai putin eticheta anormalitatii. Dat fiind ca toti gresim in mod repetat, cat de anormala ar mai fi putut fi greseala, s-ar fi putut el intreba?

Aceasta dezbatere privind caracterul normal sau anormal al erorii este esentiala in istoria felului in care ne reprezentam greseala. Ceea ce este cel mai interesant la aceasta dezbatere este nu ceea ce ne poate spune despre greseala in sine, ci ceea ce ne spune despre genul de fiinta care credem ca suntem si genul de lume in care ne inchipuim ca traim. James si Toma de Aquino nu erau de acord asupra fondului problemei, insa dezacordul lor privea doar in plan secundar eroarea. Adevarata problema era afirmatia lui Toma de Aquino despre „mintea care este facultatea adevarului." Daca credeti, la fel ca Toma de Aquino, ca exista un adevar si ca (dupa cum formula James problema) „mintile noastre si adevarul sunt facute unele pentru celalalt", atunci eroarea e si de deplans, si dificil de explicat. Pe de alta parte, daca credeti ca adevarul nu este neaparat imuabil sau cognoscibil, iar mintea omeneasca, desi reprezinta in sine o entitate sclipitoare (de fapt, pentru ca reprezinta o entitate sclipitoare de sine statatoare) nu reflecta in totalitate realitatea, daca credeti toate acestea asadar, asa cum crede James, atunci eroarea este atat explicabila, cat si acceptabila. Aceste idei aflate in competitie apar in cadrul tentativelor de definire a erorii, asa cum am observat atunci cand am incercat noi insine sa o definim. In secolul al XVII-lea, dictionarul Larousse din Franta definea destul de poetic eroarea, ca un „vagabondaj al imaginatiei, al mintii, care nu se supune niciunei reguli." Cu aproape o suta de ani mai tarziu, in aceeasi tara, celebra Enciclopedie a lui Denis Diderot a definit-o ca fiind endemica oricarei minti omenesti, o „oglinda magica" in care lumea reala este distorsionata in „umbre si monstri." Aceste doua definitii sugereaza doua intelegeri complet diferite ale naturii umane. In vreme ce eroarea isi schimba statutul de semn al mintii nelegiuite, la starea noastra naturala, oamenii inceteaza sa mai fie in mod esential perfectibili, devenind fundamental imperfecti. Adevarul devine in schimb nu un premiu care poate fi dobandit prin disciplina intelectuala sau spirituala, ci un fugar pe care mintea omeneasca nu-l poate prinde de niciodata.”