Cuvintele "religie" si "filosofie" pot sugera majoritatii oamenilor doua domenii distincte de gandire, intre care - daca subordonam stiinta filosofiei (asa cum au facut‑o grecii) -, se considera ca ar exista un fel de razboi de frontiera. Totusi este posibil sa ne gandim la ele ca fiind doua faze sau moduri succesive de expresie a sentimentelor si credintelor oamenilor despre lume. Iar titlul acestei carti presupune faptul ca atentia va fi fixata asupra acelei perioade din istoria spiritului occidental care marcheaza trecerea de la prima la a doua. Se crede in general ca pasul decisiv a fost facut de greci cu aproximativ sase secole inainte de era noastra. In acel moment, un spirit nou de cercetare rationala si‑a afirmat pretentia de a se pronunta asupra celor mai profunde lucruri care, pana atunci, tineau de credinta traditionala. Cu toate acestea, ceea ce doresc sa dovedesc este faptul ca ascensiunea acestui spirit nu a insemnat o ruptura brusca si completa cu vechile moduri de gandire.

 

Exista o continuitate reala intre cea mai timpurie speculatie rationala si reprezentarea religioasa pe care aceasta se bazeaza. Si acest lucru nu tine doar de analogii superficiale, cum ar fi echivalarea alegorica a elementelor naturii cu zeii credintei populare. Filosofia a mostenit din religie unele conceptii foarte importante - de exemplu, ideile de "Dumnezeu", "Suflet", "Destin", "Lege" - care au continuat sa circumscrie miscarile gandirii rationale si sa le determine principalele directii. Religia se exprima in simboluri poetice si in termeni de personalitate mitica; filosofia prefera limbajul abstractiunii seci, vorbind despre substanta, cauza, materie s.a.m.d. Dar diferenta exterioara nu face decat sa deghizeze o afinitate interioara si substantiala intre aceste doua produse succesive ale aceleiasi constiinte. Modurile de gandire ce ajung la o definitie clara si la afirmatii explicite in filosofie au fost deja presupuse in intuitiile nerationale ale mitologiei. -  F. Cornford