Fragment din volumul "De profundis" de Oscar Wilde:

 

    "Cei saraci sunt mai intelepti, mai generosi, mai buni, mai sensibili decat noi. In ochii lor inchisoarea este o tragedie in viata unui om, o nenorocire, o intamplare nefericita, ceva ce starneste compasiune. Vorbesc despre cineva care este in inchisoare ca despre cineva aflat pur si simplu „la necaz" . Este expresia pe care o folosesc intotdeauna, si are in ea intelepciunea perfecta a Iubirii. La cei de rangul nostru e altfel. La noi inchisoarea face din om un paria. Eu si cei ca mine nu avem aproape nici un drept la aer si soare. Prezenta noastra stirbeste placerile celorlalti. Nu suntem bine-veniti cand reaparem. Revederea licaririlor lunii nu e pentru noi. Pana si copiii ne sunt luati. Acele minunate legaturi cu omenirea sunt rupte. Ni se refuza singurul lucru care ne-ar putea vindeca si ajuta, ar putea turna un balsam pe inima noastra ranita si ne-ar alina sufletul indurerat...

    Si la toate acestea s-a adaugat faptul marunt, dur ca din cauza tacerii si actiunilor tale, din cauza a ceea ce ai facut si ceea ce ai lasat nefacut, fiecare zi din lunga mea captivitate a devenit si mai greu de trait. Ai schimbat prin comportamentul tau chiar si gustul painii si apei pe care le primesc. Ai facut-o pe una amara, si pe cealalta salcie. Ai dublat tristetea pe care ar fi trebuit s-o impartasesti, durerea pe care ar fi trebuit sa incerci s-o usurezi ai transformat-o in suferinta. Nu ma indoiesc ca nu ai vrut asta. Stiu ca n-ai vrut. A fost vorba doar despre „singurul defect cu adevarat fatal al caracterului tau, totala ta lipsa de imaginatie".

    Si, in cele din urma, trebuie sa te iert. Trebuie. Nu scriu aceasta scrisoare spre a sadi amaraciunea in inima ta, ci spre a o smulge din a mea. De dragul meu, trebuie sa te iert. Nu poti sa tii intruna o vipera la san ca sa se hraneasca cu sangele tau, nici sa te scoli in fiecare noapte ca sa semeni spini in gradina sufletului. Nu-mi va fi greu, daca ma ajuti un pic. Ce mi-ai facut pe vremuri ti-am iertat deja bucuros. Nu ti-a fost de nici un folos atunci. Numai cineva a carui viata e fara de pata poate ierta pacatele. Dar acum, cand sunt umilit si dezonorat, e altceva. Iertarea mea ar trebui sa insemne foarte mult pentru tine acum. Intr-o zi ai sa-ti dai seama de asta. Daca se va intampla mai devreme sau mai tarziu, curand sau niciodata, calea mea este limpede. Nu pot ingadui sa treci prin viata purtand in suflet povara de a fi distrus un om ca mine. Acest gand te poate face indiferent pana la cinism sau trist pana aproape de morbid. Trebuie sa iau povara asta de pe umerii tai si s-o pun pe ai mei. Trebuie sa-mi spun ca nici tu, nici tatal tau, multiplicati de o mie de ori, nu ati fi putut distruge un om ca mine, ca m-am distrus singur si ca nimeni, mare sau mic, nu poate fi distrus decat de propria-i mana. Sunt gata s-o fac. Ma straduiesc s-o fac, desi poate acum nu crezi. Daca ti-am adus tie aceasta cruda acuzatie, gandeste-te ce acuzatii nemiloase imi aduc mie insumi. Oricat de cumplit ar fi ceea ce mi-ai facut, ceea ce mi-am facut eu a fost mult mai cumplit.

    Eram un om aflat intr-o relatie simbolica cu arta si cultura epocii mele. Am inteles asta in chiar zorii maturitatii mele si mi-am silit apoi epoca sa inteleaga. Putini oameni au un asemenea statut in timpul vietii si se bucura de atata recunoastere. Aceasta este de obicei stabilita, daca e sa fie vreodata, de istoric sau de critic, mult dupa ce atat omul, cat si epoca au trecut in nefiinta. In cazul meu a fost diferit. Am simtit-o eu insumi si i-am facut si pe altii s-o simta. Byron a fost o figura simbolica, dar relatiile lui erau cu pasiunea si epuizarea pasiunii epocii sale. Ale mele erau cu ceva mult mai nobil, mai durabil, mai vital, cu o intindere mai larga. Zeii mi-au dat aproape totul.”