Cei mai mulți dintre contemporanii noștri habar nu au ce anume înseamnă akedia. Puțini sunt cei care știu că tradiția a identificat-o cu demonul amiezii cel atât de temut de către cei ce trec prin faimoasa „criză a vârstei de patruzeci de aniˮ. Și totuși, chiar dacă termenul de akedie a fost uitat, fenomenul la care face referire n-a dispărut deloc. Va fi de ajuns să ne scufundăm în textele pline de savoare ale primilor călugări ai pustiei pentru a-l conștientiza. Însăși expresia de „demon al amieziiˮ ar trebui să ne stârnească atenția. Căci, de obicei, demonul e asociat cu noaptea, iar nu cu mijlocul zilei! Oare nu tocmai această trăsătură neașteptată a unui demon care se năpustește asupra noastră în plină zi face din akedie un rău cu totul și cu totul înfricoșător? Dacă soarele amiezii ne umple inimile cu lumina lui strălucitoare, oare akedia, ca un rău nebăgat în seamă, nu umple și ea inima celui asupra căruia se năpustește în cărunțeala oboselii lui și a întunericului disperării care-l cuprinde? - Jean-Charles Nault

 

Pentru Tradiția spirituală, viața creștină este și ea un drum prin pustiu. Am părăsit Egiptul (adică țara păcatului) traversând Marea Roșie (adică botezul) și am început atunci un itinerariu spiritual care va ține tot restul vieții noastre și pe care-l putem asemăna cu un adevărat  pelerinaj în pustiu. Pentru a putea intra în Țara Promisă (adică în Viața cea veșnică), trebuie să ne luptăm cu dușmanii... Cel mai rău dușman al nostru este mândria. Cât despre ceilalți șapte dușmani împotriva cărora trebuie să luptăm iată-i: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginți, întristarea, mânia, akedia și slava deșartă. - Dom Jean-Charles Nault 

Traducere din limba franceză de Cristina Șoimușan.