Originalitatea lumii lui fantastice consta in seninatatea ei, in absenta tragicului, a damnarii, a catastrofei finale, a obsesiilor si spaimelor de tot felul. Fantasticul lui Mircea Eliade este benign, o revansa a Vietii, a frumusetii ei inepuizabile. Din acest punct de vedere, el ramane in mod decisiv romanesc, pentru ca literatura romana imi pare una dintre putinele literaturi ale lumii in care fantasticul n-a devenit niciodata grotesc, tragic, sumbru, pastrandu-si puritatea lirica ca o alternativa mai buna si frumoasa a Realului. (M. Dobrinescu)

 

   “VI. Fantasticul in literatura romana si in creatiile lui Mircea Eliade 

 

    Cronologic, primul autor de proza fantastica romaneasca de certa valoare este Mihai Eminescu, considerat si creatorul genului la noi in tara. Atras, in acelasi timp, de cele mai variate domenii ale literaturii, Eminescu nu este numai un precursor, ci si un stralucit intemeietor, a carui originalitate a influentat in mod favorabil o bogata posteritate literara. Interesul pentru mitologie, cultul visului, atractia manifestata fata de fabulosul folcloric apropie creatiile prozatorului roman de operele marilor reprezentanti ai romantismului german precum Novalis, Jean Paul, Ludwig Tiek sau E. T. A. Hoffmann, fara ca aceste filiatii posibile sa diminueze meritele incontestabile ale autorului Luceafarului. Lucrari precum Archaeus, Cezara, Umbra mea, Sarmanul Dionis, Avatarii faraonului Tla, Moartea lui Ioan Vestimie, dintre care mai multe, din pacate, nu au putut fi terminate, constituie scrieri de exceptie, situandu-l pe autorul lor printre cei mai avizati reprezentanti ai genului. Deosebit de important este faptul ca Eminescu impune in proza fantastica romaneasca o serie de teme si motive care nu vor fi reluate in deplina lor amploare decat de Mircea Eliade. Se poate vorbi chiar de o obsesie eminesciana in literatura lui Mircea Eliade, care aproape in toate nuvelele, povestirile si romanele sale face referiri la creatia marelui poet, unele lucrari precum Sarpele sau Domnisoara Christina putand fi interpretate ca niste replici la Cezara, respectiv la poemul Luceafarul. Eminescu este cel care introduce in proza fantastica romaneasca dimensiunea metafizica, coordonata ce reprezinta si principala trasatura a literaturii autorului Noptii de Sanziene.

    Semnand cateva din primele reusite incontestabile ale genului, I. L. Caragiale poate fi considerat — alaturi de Mihai Eminescu un alt ctitor al fantasticului literar romanesc. Cei doi scriitori pornesc din directii diferite, inaugurand orientari ce se vor dovedi extrem de fertile in proza onirica de la noi. Eminescu impune domeniul meditatiei filosofice, in timp ce Caragiale valorifica fabulosul folcloric autohton.”