Albert Camus scrie la inceputul Mitului lui Sisif ca nu exista decat o singura problema filozofica serioasa, si anume sa stim daca viata merita sa fie traita. Astazi aceasta problema se reduce la intrebarea daca viata poate avea un sens. La aceasta intrebare as vrea sa raspund cu convingere ca, pentru un motiv simplu, nu se poate ca viata sa nu aiba sens. O singura cale e posibila: ori viata are un (sau mai multe) sens, ori nu are sens. Dar daca nu are, daca viata este „absurda” cum a crezut generatia lui Camus, e din cauza ca se presupune ca ea trebuie sa aiba un sens. Viata nu poate fi simtita ca lipsita de sens decat din prisma unei asteptari de sens. Putem vorbi despre o viata care nu are sens daca viata ar trebui sa aiba un sens. Din aceasta perspectiva, ganditorii absurdului sunt fillsofii cei mai „rationalisti” posibili. Ei proclama absurditatea existentei pentru ca o incarca cu un sens prea puternic. Poate de aceea cei care cred cel mai tare in sensul existentei sunt tocmai cei care il contesta. De altfel acelasi lucru e adevarat despre pesimistul care isi spune ca totul se va termina  rau. Dar daca gandeste si spune acest lucru (de exemplu inaintea unei competitii sau a unui examen greu), el de fapt spera in taina ca totul se va termina cu bine, ca si cum pesimistul ar spera (si de fapt asta si face) sa se insele cand se asteapta la ceva rau. Din acest motiv filozoful Hans-Georg Gadamer a spus intotdeauna despre pesimist ca nu este prea cinstit: se minte si incearca sa se minta asteptand ceva rau, dar cu speranta nemarturisita ca va trai ceva bun.