In cartea sa, „Destine programatice“, Claudiu Spasici cauta cu infrigurare prin cotloanele labirintului sau literar forma de autoritate tutelara a eului (sinele, alter ego, super ego – nu putea lipsi nici Freud dintr-o calatorie de asemenea fason) sau predispus dedublarii superioare, ravasind totul, oprindu-se cand asupra destinului, cand asupra hazardului, cand asupra ratiunii, privita ca element epistemologic, de factura kantiana. Amintind, intr-un fel, de viziunea orwelliana asupra societatii, dar si de carnavalescul show anual venetian (motivul mastii, ascunderii identitatii aparente este unul drag naturii umane), intalnim undeva o pomenire a taxidermiei antropomorfice (o varietate ne-stiintifica a taxidermiei in care animale impaiate sunt imbracate in haine umane si / sau sunt prezentate ca si cand ar fi angajate in activitati specifice oamenilor), prin care autorul arunca in penumbra misterului, a tainei banuite indaratul oricarui rationament, intelegerea rostului existentei.

Cartea lui Claudiu Spasici este (poate inainte de orice) si o fresca de contemporaneitate, cu personaje traitoare aici si acum, cu singuratati si relationari temerare, cu nelinisti si nadejdi, cu rataciri (unele vazute prin „praful ingerilor” – acidul lisergic dietilamid, un altfel de opiu al vremurilor moderne), cu regasiri si cautari perpetue. Contemporaneitatea are si istorie, scrisa de regula de cei care sunt profitorii sortii (dar soarta e uneori ticluita chiar de ei), iar aceste zile al unui decembrie visat altcumva, ne obliga sa citam din textul scris de Toma Achim, transpus pe notele unei melodii de factura extremist-innoitoare: „Desteapta-te romane – timpul s-a scurs! /Apelul la viata e fara recurs. /Iti fura destinul, caci ne vor iobagi. /Zadarnic e chinul – te uita si taci! /Sparge clepsidra – nisip miscator. / Zdrobeste-le Hidra, caci timpul e-al lor!“. Culminand cu refrenul: „Se naruie visul – refrenul e trist. Si trista e viata – de fost comunist!“.

Citind romanul de fata, gandul ma duce, vrand-nevrand (dar mai mult vrand), inspre William Faulkner, care spunea ca a descoperit scrisul ca fiind un lucru de o neasemuita frumusete, ce ne-a facut, ca oameni, sa ne ridicam in doua picioare si sa ne proiectam imensa noastra umbra.