„Radu Gavan m-a cucerit de la prima carte, insa abia acum, cu Diavoli fragili a iesit la iveala uriasul sau talent scriitoricesc. Cu cel de-al treilea roman, Radu Gavan face un salt extraordinar spre MAREA literatura. Intr-o discutie prieteneasca, Radu imi spunea ca are senzatia ca acest roman e ca un monstru care o sa se ridice si o sa umble de unul singur prin lume, iar asta am simtit si eu in timpul lecturii. O carte despre fragilitatea liniei ce desparte binele de rau, realitatea de fictiune, o carte despre consumare, renastere si eliberare. O minunata pledoarie pentru scanteia vie a literaturii si tributul pe care uneori arta si creatia le cer omenescului din noi." - Camelia Cavadia
    „Diavoli fragili este, in opinia mea, cea mai buna carte de pana acum semnata de Radu Gavan. Ingredientele care l-au facut pe autor o voce aparte in literatura romana contemporana se regasesc si in acest roman, intr-o alta combinatie: violenta, macabrul, accentele psihologice si de thriller, limbajul neingradit, pasajele socante, suspansul bine strunit, ritmul alert, atmosfera apasatoare, sumbra, caruselul de personaje, povesti si emotii. Lor li se adauga o pendulare perpetua intre onirism si realism, intre naratori, intre scriitori si scriituri, intre fictiuni si metanaratiuni.
Cred ca cel mai important aspect care transpare din Diavoli fragili este tocmai dragostea pentru literatura, o literatura care te obsedeaza, absoarbe si consuma, o literatura prin si pentru care traiesti. Cartea lui Radu Gavan e o lentila tulburatoare prin care poti privi lumea." - Eli Badica
    Fragment din volumul "Diavoli fragili" de Radu Gavan:

    “Doua pasiuni mi-au salvat o parte din copilarie, adolescenta si, in cele din urma, tineretea. Mai intai a fost atractia fata de literatura, o placere nascuta si hranita in noptile in care nu puteam dormi, desi de cele mai multe ori imi doream doar sa inchid ochii si sa-l vad poate pe tata, dar nu reuseam si atunci, ca sa nu mai aud vocile din capul meu, luam o carte si alte voci isi faceau drum prin mintea mea si, incetul cu incetul, ma linisteam si nu ma mai simteam singur.
    Cea de-a doua placere s-a nascut din dorinta mea sufocanta de a nu mai uita. Aveam zece ani cand mama mi-a daruit un aparat de fotografiat si din ziua aceea am stiut ca nu voi mai fi vreodata singur. La inceput nu faceam poze decat mamei, fotografii pe care le strangeam intr-un album ascuns intre pat si perete. Le aranjam si ordonam cu atentie, mangaind hartia tare, lucioasa, atingand obrazul ei si inchipuindu-mi ca sterg lacrimi invizibile. Asa era mama, intotdeauna parea ca plange, chiar si cand era vesela, ca fericita nu tin minte sa fi vazut-o vreodata. Poate ca era doar o parere, dar cred ca ochii mamei mele erau cei mai tristi din lume.
    Tot in perioada aceea am inceput sa scriu. La inceput toate povestirile mele, desi, la drept vorbind, nu le puteam numi povestiri, ci mai degraba o insiruire de ganduri naive, in fine, toate textele mele erau despre un tata si fiul sau si tot ce li se intampla. Acum imi dau seama ca ce scriam atunci era de o banalitate chinuitoare, mai ales pentru un cititor oarecare, un strain, dar asta nu avea importanta, pentru ca eu nu aveam cititori. Nici macar mamei nu ii aratam ce scriam, dimpotriva, ascundeam bine foile impreuna cu albumul foto. Ziua fotografiam chipul mamei si seara, uneori in timpul noptii, scriam despre tata.
    Aveam cincisprezece ani atunci cand, aproape concomitent, am inceput sa fotografiez si alte lucruri in afara chipului ei si sa scriu si despre alti oameni in afara de tata si cred ca acel moment a reprezentat parasirea definitiva a copilariei.”