Premiul Tirgului de Carte de la Leipzig (editia 2019) pentru traducerea in limba germana: Eva Ruth Wemme

 

Dimineata pierduta a fost dramatizat si pus in scena de Catalina Buzoianu la Teatrul Bulandra (decembrie 1986 - februarie 1990), cu o distributie de aur.

 

Romanul reuseste sa comprime istoria Romaniei secolului XX intr-o singura zi. O mare performanta narativa. - Jorg Plath, Neue Zurcher Zeitung, octombrie 2018

 

Dimineata pierduta este un exemplu rar de roman critic la adresa sistemului aparut intr-o dictatura. Autoarea se concentreaza asupra unei figuri fascinante, fara egal in literatura europeana: Vica Delca, nascuta in 1906, ajunsa o pensionara cu venituri reduse. Cu Vica hoinarim prin Bucuresti, asa cum hoinarim cu marii vagabonzi ai lui Flaubert, Doblin, Joyce. - Andreas Platthaus, Frankfurter Allgemeine Zeitung, decembrie 2018

 

Dimineata pierduta este, fara indoiala, o capodopera a artei narative europene. - Karl-Markus Gauß, Suddeutsche Zeitung, februarie 2019

 

O zi, un secol, un roman. Ori sint doua romane? Dimineata pierduta concentreaza si desfasoara secolul XX romanesc din doua perspective... Ce ar fi putut deveni Romania, ce a devenit Romania in realitate si, implicit, de ce este marcata intr-o masura de haos pina in ziua de astazi, asta ne povesteste autoarea cu acuitate, cu empatie, pe mai multe paliere. - Gregor Dotzauer, discurs la decernarea premiului pentru traducere al Tirgului de Carte de la Leipzig, martie 2019
 

M-am intins dupa merisorul de deasupra capului, ma ridicasem pe varfuri si ma tot intindeam. Furtunul s-a rasucit de presiunea apei si a inceput sa galgaie, dar l-am lasat asa, pentru ca ma tot intindeam sa apuc marul. Chiar atunci a trecut trasura. Viata nu ne este data ca sa ne fie chin, ci bucurie, si daca vreau, nimic din supararile ei n-o sa ma atinga. Eram gata-gata sa pun mana pe creanga si totusi n-am reusit, pentru ca am intors capul dupa trasura. Dar nu era cea pe care o asteptam, ci una care se ratacise cine stie cum pe aici, pentru ca a trecut de casa noastra. De aceea m-am linistit si am prins creanga cu merisoare. Primul merisor era atat de acru ca mi-au tasnit lacrimile, ca atunci cand cineva ma enerveaza, semintele lui albe mi-au plesnit intre dinti si am supt un timp gustul amarui, tot privind spre terasa cu clematite. Nu m-am mirat ca l-am vazut pe Stefan pe terasa, ascuns dupa bolta de clematite, scotocind cu ochii aceia sfredelitori totul: curtea, strada, gradina. Daca ar putea sa-mi stie orice gest si orice gand, ah!, ce pornire vampirica! M-am mirat ca a avut putere sa deschida usa intepenita. Ca si cand nu l-as fi vazut, m-am aplecat asupra furtunului, pana aici ajunsese deci, sa deschida acea usa spre terasa care in veci nu se deschide si sa stea ascuns ca sa ma spioneze! Credinta ca ii fac rau, care cateodata m-a mai incercat, mi-a disparut pe loc: nimeni nu are dreptul pe lumea aceasta sa vrea sa-ti posede pana si ultimul gand. Sa te simti in permanenta pandita este chiar un abuz de care trebuie sa te aperi cum poti - singura... In primul rand, negandindu-te. In secolul al XVIII-lea, cand oamenii si-au adus la perfectiune arta de a trai placut, o aventura galanta era dreptul oricui. Viata cere sa faci compromisuri cu gratie si cu tact, pentru ca viata este altceva decat o conformare la principii, sans queue, ni tete. Mare eroare, a spus Stefan atunci cand i-am amintit ca toate acestea chiar el mi le-a explicat pe vremuri; pe urma, mi-a mai spus (de altfel, total neconvingator) ca un asemenea mod usuratic de a gandi nu ii era propriu; atunci voia sa ma puna insa in garda, sa nu ma indragostesc de el! Il ne desirait pas s'attirer des histoires..."