In vara anului 202*, aerul Bucurestiului, al marilor si micilor orase, chiar si al asezarilor de pe coasta muntilor, al teritoriului intr-un cuvant, era imbacsit. In iarna si in primavara fusese la fel. Se stricase de ani buni, poate un deceniu sau doua, dar nu era atat de naclait ca in acea vara. Scurte perioade de relativa ameliorare apareau la cateva zile ca un fel de capcana. O cupola invizibila atarna apasatoare deasupra capitalei, a teritoriului, si nu era nimic de facut; se simtise mai putin in lunile epidemiei de Coronavirus, dar nimeni nu-si dorea sa retraiasca ce traise.

 

La sfarsitul lui august, cu o zi inainte ca Leopold sa ajunga la Bucuresti, un fapt divers s-a petrecut pe terasa cafenelei Mon ami si a cazut ca o binefacere. Era prevazuta in toamna o noua criza de epilepsie politica, sociala, culturala, dar un mic si ametitor gust de ce il asteapta nu strica neamului cazut in transa in fata televizoarelor. Nu i s-a dat proportiile unei drame nationale, ar fi fost mai greu de digerat dar, dupa pauza relativa impusa de epidemie, ocazia s-a dovedit excelenta pentru a reaminti cu vehementa pericolele care pandeau societatea romaneasca in contextul nationalismului, extremismului de stanga si de dreapta, anarhismului, populismului, xenofobiei, sexo-marxismului, progresismului, etc. care faceau ravagii pe continent, de fapt in intreaga lume.

 

Diminetile lui Leopold in teritoriu este cronica fidela a celor cateva zile in care s-a consumat faptul divers inainte sa inceapa ploile si, capcana trecatoare, aerul sa se limpezeasca.