Dincolo de proportiile ce se iau in calcul cand e vorba sa amintesti mica ta scriere pe langa o capodopera vesnica, la nivel subatomic (ca sa nu spun al subconstientului, ca sa nu ne zapacim), am avut un vag gand (n-am prea vrut sa mi-l marturisesc) de a da in romanul Dincolo echivalentul ortodox al Divinei Comedii. Dante, catolic, tine sa aiba o arhitectura cosmica perfecta si de un inviolabil determinism. Nimic nu e lasat la voia intamplarii. Dar un scriitor ortodox, un scriitor care a trait intre valorile ortodoxiei si este impregnat de valorile ortodoxiei (sau ale spatiului mioritic, pentru ca in ultima instanta spatiul mioritic este spatiul spiritual al ortodoxului roman), cum ar putea descrie arhitectura cosmica? Ca pe un spatiu in care misterul exista si ramane sa existe oricat omul ar inainta in cunoasterea materiala a lumii. In care determinismul (sau cauzalitatea) este deseori rupta de interventia divina, ininteligibila pentru noi. Un spatiu dublu: cel al materiei, cosmosul si cel divin, spiritual. Uneori acestea doua se intrepatrund, iar cand un personaj ajunge sa perceapa spatiul divin, isi da seama ca realitatea (cosmosul) e doar o iluzie, o aparenta in care paream ca am trai ca fapturi muritoare… Sunt teme de-ale mele acestea, le-am explorat in Razboi ascuns, in Viata continua, in Cartile vietii (cand Stefan, Matei si Scribul trec prin scorbura)  iar in Dincolo, spre surpriza mea, au reaparut. Au reaparut intr-o cu totul alta infatisare, intr-o cu totul alta poveste, profund legata de crestinism. Nu inseamna oare ca lumea ce o dubleaza pe cea vizibila, numita uneori lume de dincolo, sau lume spirituala, sau lume divina, este una dintre obsesiile mele? Si ca am fost mereu in cautarea ei? Ca am cautat sa deduc si sa observ ce este si cum este, folosind datele si informatiile ce-mi stau la indemana in lumea reala in care suntem claustrati. (Dan Persa)