Viata, moarte si speranta in orasul de jos din Mumbai

In aceasta carte uluitoare Katherine Boo zugraveste o epoca tulbure de schimbari globale si de inegalitate ce devine umana prin povestea dramatica a unor familii care lupta pentru o viata mai buna in Annawadi, o asezare improvizata la umbra hotelurilor de lux de langa aeroportul din Mumbai. Odata ce India incepe sa prospere, locuitorii din Annawadi incep sa spere cu pasiune. Abdul, un adolescent intreprinzator, vede „o avere nemasurata” in gunoaiele reciclabile aruncate de cei bogati. Chiar si copiii cei mai saraci, cum ar fi tanarul hot Kalu, simt ca si-ar putea implini visele. Ulterior insa Abdul este acuzat pe nedrept in urma unei tragedii socante; teroarea si recesiunea globala scutura orasul din temelii; tensiunile inabusite legate de religie, casta, sex, putere si invidie economica ies la iveala in chip brutal. Cu inteligenta, umor si o profunda intelegere a ceea ce-i leaga pe oameni in vremuri tulburi de schimbare, Dincolo de frumusetea perena, o carte bazata pe ani intregi de documentare fara compromis, il duce pe cititor drept in mijlocul uneia dintre lumile ascunse ale secolului XXI si in inima unor familii cu neputinta de uitat.

Documentata precum scandalul Watergate, scrisa precum Marile sperante si, fara indoiala, cea mai buna carte de non-fictiune din ultimii ani. - New York Magazine
Aceasta carte este deopotriva un tur de forta in reportajul social si o capodopera literara. - Din motivatia juriului, la acordarea premiului pentru non-fictiune PEN/John Kenneth Galbraith Award, O piatra de hotar. - The Wall Street Journal
Insufletitoare si irezistibila... Reusita extraordinara a lui Boo este dubla. Pe de o parte, ne arata cum isi gasesc oamenii puterea sa ramana oameni in cele mai disperate imprejurari si, pe de alta parte, ne face sa ne pese. - People
O carte deosebit de inteligenta (si) umana... Deschizatoare de drumuri. - Junot Díaz, The New York Times Book Review
    Fragment din volumul "Dincolo de frumusetea perena" de Katherine Boo:

    “PRIMA DATA cand ofiterul cu buze de peste a lovit cu cureaua de piele, Abdul a strigat inainte sa-l atinga - un urlet care crescuse in el de dimineata devreme, cand fugise sa se predea la sectia de politie.
    In timp ce alerga prin aeroport, sperase sa poata explica ce se intamplase cu o seara inainte cu Fatima, sau ce-l putin sa-si poata oferi propriul trup pentru a-l proteja de violente pe tatal lui. Poate, aplecat peste o masa de lemn, incasa lovituri pe care altfel le-ar fi primit tatal lui. Nu era sigur. Singurul lucru limpede era ca politistii nu ascultau. Nu-i interesa o poveste cu creiere incinse si un perete din caramida de doi bani. Pareau sa vrea ca Abdul sa marturiseasca singur ca turnase kerosen pe o femeie handicapata si ca aprinsese un chibrit.
    — O sa moara si o sa fie 302, ii spusese un politist lui Abdul cu ceea ce baiatului i se paruse a fi incantare.
    Abdul stia ca in codul penal indian 302 inseamna crima. Candva in timpul bataii - cand exact, nu-si dadea seama - a fost readus la simtiri de vocea mamei lui. Parea sa fie chiar in fata a ceea ce politistii numeau receptia sectiei.
    — Nu-i faceti rau, implora cu un volum considerabil. Faceti-va treaba cu blandete! Fiti oameni de treaba!
    Abdul nu voia ca mama lui sa-l auda tipand. A incercat sa-si recastige autocontrolul. N-avea niciun rost sa se uite la catuse. N-avea niciun rost sa se uite la ofiterul cu buze groase sau la cutele pronuntate de pe pantalonii lui kaki regulamentari. A inchis ochii si a incercat sa-si aminteasca niste cuvinte-cheie din ultima rugaciune pe care o spusese.
    Stradaniile nu l-au ajutat sa ramana tacut. Tipetele, apoi plansul s-au auzit pana in strada. Dar dupa aceea, in timp ce privea pantofii luciosi maro cum se indepartau, a incercat sa-si spuna ca nu scosese un sunet. Desi tanguielile mamei lui devenisera asurzitoare in timp ce era batut, in sine acest lucru nu era relevant.”