Delia Hopkins are o viata perfecta- are o fiica, un logodnic minunat si se pregateste de nunta. Insa brusc, fragmente de amintiri dintr-o viata pe care nu si-o aminteste incep sa o chinuiasca, si chiar atunci afla un secret care va schimba din temelii viata asa cum o cunostea. Socata si confuza, Delia trebuie sa cearna printre fragmente de adevar chiar daca acest lucru ii va pune in pericol viata, atat ei, cat si pe a celor pe care ii iubeste. Ce se intampla cand afli ca nu esti cine credeai? Cand oamenii pe care ii iubeai si in care aveai incredere se schimba brusc sub propriii ochi? Cand indeplinirea celei mai arzatoare dorinte inseamna sa renunti la ceea ce credeai ca e pentru totdeauna? Disparitii exploreaza ce se intampla cand viata se isi schimba cursul pe care il credeai stabilit, cand a face ceea ce este corect inseamna a face ras, cand amintirile considerate uitate pt totdeauna se intoarc, ameintatoare. Inca o data, Jodi Picoult manuieste un subiect dificil si actual cu intelegere, intuitie si compasiune. 

    Fragment din romanul "Disparitii" de Jodi Picoult:

    “Cand Delia era insarcinata cu Sophie, eu am fost antrenorul ei pentru nastere. A fost de la sine inteles ca trebuia sa preiau rolul pentru ca Eric, care promisese sa n-o mai dea in bara, a sfarsit prin a merge la dezalcoolizare exact cand au inceput lectiile de pregatire. Asa m-am trezit in cercul unor cupluri casatorite, straduindu-ma sa-mi stapanesc bataile inimii, cand asistenta m-a instruit sa o asez pe Delia intre picioare si sa-mi pun mainile pe abdomenul ei proeminent.
    Pe Delia au apucat-o durerile in mijlocul raionului de alimente congelate de la magazinul Shaw si mi-a telefonat din biroul directorului. Pana sa ajungem la spital, eu intrasem deja in panica, la gandul ca nu voi fi in stare sa fac tot ce trebuia ca antrenor, fara sa ma uit intre picioare. Poate voi avea ocazia sa cer sa stau la capul ei. Poate reuseam sa-l trag pe doctor la o parte si explic situatia.
    Dupa cum au decurs lucrurile, nu ar fi trebuit sa-mi fac griji deloc. In clipa in care doctorul a rostogolit-o pe Delia pe o parte, ca sa-i administreze anestezia epidurala, m-am uitat la ac, am lesinat si am sfarsit cu saizeci de copci pe frunte.
    M-am trezit pe un pat de spital, langa ea.
    — Hei, cowboy, mi-a zis ea zambind peste piersica de capsor ce iesea de sub patura, in bratele ei. Multumesc pentru ajutor.
    — Pentru putin, ii zic crispandu-ma de durerea ce-mi pulsa in scalp.
    — Saizeci de copci, mi-a explicat Delia, eu am numai zece.
    Ma uit la capul ei.
    — Nu acolo, imi zice, lasandu-mi ragaz sa inteleg. N-o sa lesini nou, nu-i asa?
    N-am lesinat. Am reusit sa ma tarasc pana la marginea patului Deliei, ca sa ma uit la copil. Imi amintesc ca am privit albastrul cetos al ochilor lui Sophie si m-am minunat ca mai exista inca o persoana pe lume care intelegea ce insemna sa fii complet inconjurat de Delia, care aflase deja ca lucrurile nu vor ramane asa.
    Cand a intrat Eric, o tineam pe Sophie in brate. El s-a dus direct la Delia si a sarutat-o pe buze, apoi si-a lasat fruntea pe fruntea ei o clipa, ca si cand gandurile i-ar fi putut fi transferate prin osmoza. Pe urma Eric s-a intors si privirea i s-a lipit de fetita.”