Distrugatorul de lumi este primul volum din seria
Distrugatorul de lumi.
• De la autoarea seriei
Regina Rosie.
Salveaza lumea sau adu-i pieirea!
O umbra malefica pare sa se lase asupra Taramului. O simte pana si Corayne an-Amarat, chiar daca ea nu a calatorit niciodata in afara oraselului sau natal de pe malul marii. Totul se va schimba insa intr-o buna zi, cand o asasina si un nemuritor legendar ii bat la usa si ii spun ca ea este ultimul vlastar al unui neam stravechi, care are puterea de a salva lumea de la pieire. Numai Corayne il mai poate opri pe tiranul cu inima plina de otrava care a hotarat fie sa supuna tot Taramul, fie sa-l distruga. Inarmat cu o sabie furata, care nu i se cuvine, si conducand cea mai infricosatoare armata adunata vreodata in istorie, el nu cunoaste mila. Alaturi de cativa aliati care nu au niciun chef sa faca pe eroii, Corayne porneste intr-o aventura care pare lipsita de sorti de izbanda.
Ca si volumele din seria Regina Rosie, cele din Distrugatorul de lumi descriu un univers perfect cartografiat, populat de fapturi minunate sau de-a dreptul infricosatoare. Iar maiestria cu care autoarea alterneaza perspectivele din care ne sunt istorisite aventurile personajelor mentine prospetimea naratiunii si ii face pe cititori sa isi doreasca mai mult. - Booklist
In acest roman avem parte de scene de lupta, de evadari spectaculoase si tradari, descrieri pline de finete si personaje manate de motivatii divergente - toate vor creiona un taram imposibil de uitat. Un extraordinar inceput pentru o serie fantasy de inalta clasa care ii va fermeca pe cititorii moderni. - Kirkus Reviews
Fragment din cartea "Distrugatorul de lumi. Seria Distrugatorul de lumi Vol.1" scrisa de Victoria Aveyard:
"Lista de nume nu inceta sa creasca. Erida ar fi vrut sa o arda sau sa o rupa, dar, in schimb, se resemnase, blestemand fiecare pretendent care ii cerea mana. Era de asteptat, isi spunea in sinea ei. Avea nouasprezece ani, era bogata, frumoasa, bine crescuta, educata si priceputa in toate indeletnicirile in care trebuia sa exceleze o femeie de vita nobila. Nu ca vreuna dintre realizarile mele ar insemna mare lucru. Vor doar coroana. Ea atrage toate cererile acelea in casatorie pline de speranta. Nu ochii mei albastri impresionanti sau spiritul meu. Din partea lor, as putea fi la fel de bine o cioata de copac.
Regina din Galland domnea de patru ani, de cand urcase pe tron la cincisprezece ani. Era obisnuita cu indatoririle sale si cu asteptarile care venisera odata cu coroana. Dar asta nu le face mai usoare, se gandi ea, asezandu-se mai bine pe scaun.
Desi nu petrecuse decat o ora in camera de consiliu, deja o usturau muschii, fiindca trebuia sa isi tina spatele drept pe un scaun sculptat ornamental, iar corsetul rochiei sale de catifea verde o strangea prea tare. Tavanul jos al camerei din turnul rotund nu ajuta nici el, impingand in jos caldura apasatoare a dupa-amiezii. Macar astazi nu avea nimic pe cap. Nu trebuia sa sufere greutatea aurului sau a argintului. Parul ei brun-cenusiu era desfacut, cazand in valuri peste umerii albi si palizi. In spatele ei se aflau doi cavaleri ai Garzii Leilor, in armura lor ceremoniala din aur si pelerine verzi, stralucitoare. Nu stia cum rezista in caldura aceea.
Erida tinea intotdeauna Consiliul de Coroana intr-unul dintre turnurile inalte ale donjonului, inima fortaretei din Palatul Nou, chiar si in plina vara. Era o incapere rotunda, austera si cenusie ca parul unui usier grizonant. Ferestrele erau larg deschise pentru a lasa sa intre adierea vantului. Palatul era o insula in delta Marelui Leu, inconjurata din toate partile de brate naturale si de canale fluviale. Apele din jurul palatului erau libere, fiindca fusesera blocate de porti imense, dar restul deltei era intesat de galere, barci si corabii ale negustorilor, barje si nave ale flotei, toate venind sau pornind din toate directiile capitalei.
Consilierii ei ascultau cu atentie, asezati in jurul mesei in capul careia statea Erida. Lordul Ardath se ridicase in picioare si se lasa pe-o parte in timp ce le citea tuturor o alta scrisoare cu glasul sau suierat. Se oprea din cand in cand pentru a tusi intr-o batista. Batranul traia cocotat pe marginea prapastiei mortii si o facea deja de un deceniu. Erida incetase sa se mai teama pentru sanatatea lui.
- Si astfel, cu smerenie... zise el, dupa care gafai si tusi din nou, facand-o pe Erida sa tresara si sa-si simta propriul gat intepenit, ofer Majestatii Voastre mana mea, ca sa ne unim vietile si viitorul. Ma rog zeilor sa acceptati propunerea mea."