Al. I. Odobescu (1834-1895) academician, profesor universitar la Bucuresti, format sub influenta revolutionarilor pasoptisti, scriitor, autor de nuvele de factura romantica, reconstituind cu pregnanta ambianta istorica: „Mihnea Voda cel Rau", „Doamna Chiajna". A mai scris evocari: „Cateva ore la Snagov", pagini eseistice pe teme vanatoresti: „Pseudokynegheticos", precum si „Istoria arheologiei".

    CUPRINS:
MIHNEA-VODA CEL RAU 1508-1510
    • I Manesti • II Curtea-de-Arges • III Cotmeana • IV Sibii
DOAMNA CHIAJNA 1560-1568
    • I Mormantul • II Nunta • III Fuga • IV Pustnica
ZECE BASME MITOLOGICE
    • I Epimeteu si Pandora • II Briareu • III Deucalion • IV Patimile Demetrei • V Posidon si Atena • VI Apolon in Delos • VII Apolon Pitianul • VIII Niobe si Latona • IX Admet • X Narcis
GLOSAR 


    Fragment din nuvela "Doamna Chiajna" de Al. I. Odobescu:

    “Noua Curte domneasca din Bucuresti, cladita printre salciile de pe malul stang al Dambovitei si-nconjurata de tepene ziduri cu creste-nalte si cu inguste ferestrui de meterez, era plina de o gloata posomorata, pe care abia o tinea in struna un sireag indesat de dorobanti si de aprozi. Sus, in casele domnesti, al caror acoperis de sindrila se-ntindea jur-imprejur cu stresine largi si revarsate, stau adunati cu o cucernica smerenie, imprejurul trupului impodobit al raposatului, toate capeteniile tarii. Preotii se coborara mai intai pe scara si incepura, cu obicinuitul viers alene, cantecele de ingropaciune; de doua lature se intindea oastea pedeastra, cu prapurele plecate, cu sanetile in jos. In mijlocul ei mergeau cerniti boierii de taina, unii purtand p-ai lor umeri sicriul luminatului mort, altii tinand pe mani plioapa, pe care sta incrucisate sabia si buzduganul domnesc; indata apoi, calcand cu pas sigur si apasat, venea vaduva raposatului, doamna Chiajna, pe al careia chip, in veci incruntat, nimeni nu putea dovedi pasurile inimei sale; parul ei incepuse a carunti, dar trupul sau era-nalt, portul ei drept si falnic, ochirea-i strasnica si hotarata; capu-i cata mandru in sus, fara grija si fara sfiala. Pentru cea din urma oara ea imbracase albele podoabe si valul de beteala ale miresei, ca sa duca pe sotul ei la vecinicu-i lacas, caci dupe ziua aceea vaduva nu mai scotea vesmintele cernite. Asa era obiceiul vechimei.
    La dreapta ei umblau doi coconi tineri, ca de 14 si 15 ani, cu haine negre si cu fetele obidite. Acestia erau mostenitorii, acum sarmani, ai lui Mircea. Cel mai mare de ani, Patru, beteag si maruntel la boi, inainta cu greu, sprijinindu-se intr-o carja; fratele sau Alexandru il insotea; si amandoi, plansi si tacuti, semanau dusi pe jalnice ganduri.
    D-a stanga Chiajnei, doua copile, ceva poate mai in varsta decat fratii lor, dar imbrobodite in marame negre, ce le ascundea cu totul obrajii, dovedeau numai prin suspine si prin plansuri nabusite adanca lor durere.
    Dupe tanguioasa familie, alaiul se prelungea cu toti oamenii casei, amestecand, cu sunetul jalnic si slabanogit al tobelor, vaietarile lor, — cu calarasii domnesti, ce se ingrijisera a face la caii lor lacrimarea ochilor cu praf de pusca, si, in sfarsit, cu tot norodul orasului, ce umbla cu capetile goale, pentru jalire.”