Hermeneutul este in mod necesar un tip dependent – Unul care nu se poate stabili pe sine drept scop. El nu-si apartine siesi, ci Textului. Doctrinele, principiile, convingerile estetice, filosofice, religioase etc. sunt temnitele lui. Nici mitologia fiintei, nici biografia intelectuala, nici orgoliul exacerbat nu-i pot ascunde expresia depersonalizarii, a (auto)alienarii, a instrainarii in Opera interpretata.

Criticul intruchipeaza sclavia celui ce crede in Ceva. Mai precis, crede in Carte, adica intr-un utopic climat axiologic, ce nu poate fi desprins de un real suficient siesi, autotelic. Tocmai aceasta credinta il transforma in prizonier al propriului demers in arhitectura caruia se (trans)substantiaza si configureaza prin pluralitatea punctelor de vedere, circularitatea criptica a Docufictiunilor critice. - Petre Isachi