Mihai Ghitulescu (n. 29 septembrie 1982) – lector universitar la Facultatea de stiinte Sociale, Universitatea din Craiova. Este licentiat in stiinte politice si doctor in istorie. A publicat numeroase studii in reviste de specialitate si volume colective. Autor al volumului Organizarea administrativa a statului roman modern (1859-1918) (Editura Aius, Craiova, 2011) si coautor al volumului Evolutia institutiilor politice ale statului roman din 1859 pana astazi (Editura Cetatea de Scaun, Targoviste, 2014).
Fragment:

" Presedintele Consiliului de Ministri

Numai protocolar-emfatic s-a vorbit de guvernul/ cabinetul/ consiliul Majestăţii Sale, aşa cum era corect după textile constituţionale şi aşa cum se mai întâmplă şi azi — în ciuda aerului evident desuet — în monarhiile occidentale. in general, în politică, în presă, în societate, se vorbea despre „guvernul (lui/dlui) X", după numele unui, de cele mai multe ori, poli-tician. Chiar şi numai de aici ne putem da seama că acei X au fost, fiecare în vremea lui, personajele cele mai importante ale vieţii de stat. Tendinţa este de a-i privi pe aceştia ca pe nişte prim-miniştri din zilele noastre, chiar ca pe unii din regimurile parlamentare. Numai faptul că unele guverne — de la „ministerul Ghica-Kogălniceanu" (1868-1870) (deja al şaselea al lui Carol 1), până la guvernul Goga-Cuza (1937-1938) — au fost desemnate in epocă prin alăturarea două nume şi câteva, precum cel din urmă, au rămas aşa în istorie, trebuie să dea de gândit. Statutul şi rolul preşedintelui de consiliu nu au fost atât de clare şi liniare precum a ajuns să se creadă şi nu e bine să trecem peste acest detaliu ascuns când povestim istoria politică a românilor.
Cum „consiliul de miniştri" nu avea recunoaştere consti-tuţională, era firesc ca nici preşedintele consiliului să nu aibă. După unele ezitări în primele luni ale domniei lui Cuza, el s-a impus ca o veritabilă „personificare a cabinetului"; el facea propu-nerile celorlalţi şi le contrasemna decretele de numire, conducea administraţia, substituindu-se în multe şefului statului, iar demisia sa atrăgea demisia întregului „consiliu". Dar toate acestea nu aveau nicio bază scrisă, motiv pentru care s-a apreciat că preşe-dintele era un primus inter pares, cu ascendent strict politic. Puterea sa izvora prea puţin din lege şi în principal din susţinerea monarhului şi din abilitatea de a-şi controla partizanii politici. O oarecare consacrare a primit prin Legea pentru înfiinţarea preşedintelui consiliului de miniştri din 7/19 aprilie 1 881, care a prevăzut că „Preşedintele consiliului de miniştri poate fi ministru fără portofoliu", „atribuţ1e şi răspunderile" sale rămânând „astfel cum sunt regulate şi până acum de legi şi uzurile constitu-ţionale"33°. De fapt, doar despre „uzuri" era vorba. Legea a stârnit, evident, critici din partea opoziţiei. Anti-liberalul şi mai ales anti-brătienistul gazetar Eminescu, de la Timpul, a scris imediat un articol cu titlul „Cancelar şi miniştri fără portofoliu", în care îl acuza pe I.C. Brătianu că încearcă să monopolizeze guvernarea, după modelul lui Bismarck."