• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura in 1982

S-a strecurat repede prin labirintul tarabelor, pentru ca maica-sa il astepta la ora sase, iar cand a ajuns de cealalta parte a multimii, auzind tacanitul tocurilor pe caldaram, a intors capul ca sa se convinga de ceea ce stia mai dinainte: era ea. Arata intocmai ca sclavele din gravuri, purta o fusta cu volane, pe care si-o ridica cu un gest ca de dans cand sarea peste baltoacele de pe strada, o bluza decoltata care ii lasa umerii descoperiti, mai multe siraguri de margele colorate la gat si un turban alb.

O poveste de dragoste cu o putere incredibila. - Newsweek

Un roman bogat si expansiv, a carui forta narativa este rivalizata doar de generozitatea viziunii sale. - The New York Times

O mare poveste umana, fara grija timpului, spusa de unul dintre cei mai evocatori scriitori ai acestui secol. - Anne Tyler, Chicago Sun-Times Book Week

O carte stralucitoare si sfasietoare. - The New York Times Book Review
 

Vocea garcimarquesiana a fost adusa la un nivel la care poate fi in acelasi timp clasica si familiara, opalescenta si pura, capabila sa laude si sa blesteme, sa rada si sa planga, sa fabuleze si sa cante si, atunci cand este chemata, sa decoleze si sa viseze. - Thomas Pynchon, The New York Times

Traducere din limba spaniola de Sarmiza Leahu.

 

Fragment din cartea "Dragostea in vremea holerei" de Gabriel Garcia Marquez:

"Florentino Ariza a privit-o in voie, cu rasuflarea taiata, a vazut-o mancand, a vazut-o abia gustand din paharul cu vin, a vazut-o glumind cu cel de-al patrulea don Sancho al spitei, a trait un crampei de viata alaturi de ea, de la masa lui solitara, si mai bine de un ceas s-a plimbat, fara sa fie vazut, in spatiul interzis al intimitatii ei. A mai baut patru cesti de cafea, ca sa-si omoare timpul, pana cand a vazut-o plecand impreuna cu tot grupul. Au trecut atat de aproape de el, incat i-a simtit mirosul printre rafalele de parfum imprastiate de ceilalti.
Din seara aceea, aproape un an de zile l-a tot batut la cap pe proprietarul restaurantului sa-i vanda oglinda, oferindu-i in schimb bani sau favoruri, orice si-ar fi dorit in viata. N-a fost deloc usor, pentru ca batranul don Sancho credea cu adevarat ca rama aceea minunata, cioplita de ebenisti vienezi, era, dupa cate se povestea, perechea geamana a celei care apartinuse Mariei Antoaneta si care disparuse fara urma: doua bijuterii unice. Cand a cedat intr-un sfarsit, Florentino Ariza a atarnat oglinda in salon, dar nu pentru ca ar fi vrut sa admire desavarsita frumusete a ramei, ci ca sa poata privi spatiul interior, care, timp de doua ore, fusese ocupat de imaginea atat de indragita.
Aproape intotdeauna o vedea pe Fermina Daza la bratul sotului ei, miscandu-se amandoi intr-o armonie perfecta, intr-un spatiu numai al lor, cu uluitoarea fluiditate a unor siamezi, care se altera numai cand il salutau pe el. Intr-adevar, doctorul Juvenal Urbino ii strangea mana cu o calda cordialitate, iar cateodata isi permitea chiar sa-l bata usor cu palma pe umar. Ea, in schimb, il condamnase la regimul impersonal al formulelor protocolare si niciodata n-a schitat vreun gest care sa-i dea de inteles ca Isi amintea de el din vremea cand nu era casatorita. Traiau in doua lumi opuse, dar in timp ce el se straduia din rasputeri sa reduca distanta, ea nu facea decat sa dea inapoi."