Fragment din cartea "Dumnezeul lucrurilor marunte" de Arundhati Roy:

"Peste ani, cand Rahel reveni la rau, acesta o intampina cu zambetul unui craniu inspaimantator, cu gauri acolo unde fusesera ochii si cu o mana teapana ridicata de pe un pat de spital.
Se intamplasera ambele lucruri.
El se ingustase.
Ea crescuse.
In aval, fusese construit un baraj de apa sarata, in schimbul voturilor puternicului lobby al cultivatorilor de orez. Barajul regla aportul de apa sarata din apele indiguite ce se deschideau in Marea Arabiei. Astfel, aveau acum doua recolte pe an, in loc de una. Mai mult orez, cu pretul unui rau.
Desi era iunie si ploua, raul era doar un canal umflat. O panglica subtire de apa tulbure care lipaia obosita pe malurile pline de mal de pe ambele parti, impanzita de o buruiana suculenta ale carei radacini brune, atoase, se unduiau pe sub apa ca niste tentacule subtiri. Gaze cu aripi de bronz misunau pe suprafata ei. Cu picioarele rasucite in afara, atente.
Avusese candva puterea de-a inspira teama. De-a schimba vieti. Acum insa coltii ii erau smulsi, energia - vlaguita. Nu era decat o panglica maloasa verde, lenesa, care transporta spre mare deseuri fetide. Pungi de plastic in culori tipatoare pluteau de colo-colo pe suprafata lui vascoasa, plina de buruieni, ca niste flori tropicale zburatoare.
Treptele din piatra care pe vremuri ii conduceau pe inotatori direct la apa, iar pe Poporul Pescar la peste, erau in intregime dezgolite si duceau acum de nicaieri nicaieri, ca un monument absurd in consola ce nu comemora nimic. In crapaturi cresteau. ferigi.
De cealalta parte a raului, malurile noroioase abrupte se transformau brusc in peretii scunzi, de noroi, ai cocioabelor. Oamenii se scaldau. Torsuri austere sapunindu-se, aranjate precum busturile negre pe o pajiste ingusta, unduitoare, ca o panglica.
In zilele calduroase, mirosul de fecale se ridica din apele raului si plutea ca o palarie deasupra Ayemenemului.
Mai departe, spre interior, si tot de cealalta parte, un lant hotelier de cinci stele cumparase Inima intunericului.
Nu te mai puteai apropia de Casa Istoriei (unde soptisera candva stramosi cu respiratie de harti, cu unghiile picioarelor tari) dinspre rau. Intorsese spatele Ayemenemului. Oaspetii hotelului erau transportati pe apele indiguite, direct din Cochin. Soseau cu salupa, deschizand pe ape un "V" de spuma, lasand in urma o pelicula uleioasa cu irizari de curcubeu.
Privelistea hotelului era splendida, dar si aici apa era vascoasa si contaminata. Fusesera puse pancarte cu Scaldatul interzis, elegant caligrafiate. Construisera un zid inalt care sa ecraneze mahalaua si sa o impiedice sa violeze proprietatea lui Kari Saipu. In privinta mirosului nu puteau face mare lucru.
Aveau insa un bazin pentru inotatori. Si pomfret tandoorii proaspat si clatite in meniu.
Copacii erau inca verzi, cerul mai era albastru, ceea ce avea o oarecare importanta. Asa ca mergeau inainte si isi inecau paradisul in duhori - „Tinutul lui Dumnezeu insusi", dupa cum il numeau ei in brosurile lor, deoarece stiau, Oamenii aceia abili ai Hotelului, ca duhoarea, ca si saracia altora, nu era decat o simpla chestiune de obisnuita. O chestiune de disciplina. De Rigoare si Aer Conditionat. Nimic mai mult."