O carte monumentala, coplesitoare prin maretie si realism. - Wall Street Journal

A pleca de la zero inseamna a lua totul de la capat. Dar oare poti sa iei totul de la capat dupa un razboi care a schimonosit planeta? Poti sa ceri doar dreptate, nu si razbunare? Poti sa ierti? Poti sa iesi teafar din cel mai negru cosmar? Sunt cateva dintre intrebarile pe care si le pune Ian Buruma intr-o carte fundamentala pentru intelegerea a ceea ce s-a intamplat cu adevarat dupa incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial.
Pornind de la experienta prin care a trecut tatal sau, Ian Buruma scrie despre cateva dintre lucrurile care au marcat anul 1945: reinsertia supravietuitorilor, violenta anarhica sau sistematizata, razbunarea salbatica, fanatismul, concesiile, cedarile si complicitatile fara de care nu se putea pune problema revirimentului.
1945 a fost un an tulbure si insangerat („Iar sangele cere sange“, dupa cum spune Macbeth). A fost anul in care unii vinovati pentru oroarea razboiului au platit, iar altii au scapat. A fost anul in care s-au descoperit ororile din lagarele de exterminare naziste. A fost anul in care tortionarii au cumparat de pe piata neagra certificate de supravietuitori ai lagarelor. A fost anul in care, intorsi acasa mai mult morti decat vii, unora dintre supravietuitori li s-a spus: „si la noi a fost rau. Ne-au furat bicicleta“.
1945 sau Anul Zero a fost si punctul de plecare al ideii si constructiei europene, animate de idealurile generoase, desi utopice, ale pacii eterne si unitatii crestine. si chiar daca, asa cum scrie undeva Monica Lovinescu, „in rau, specia umana ne va surprinde mereu“, 1945 a fost anul in care lumea s-a redeprins cu un adevar esential: ca temperatura naturala a existentei noastre e temperatura libertatii.
Fragment din ebook:

MULTA VREME M-AU CONSTERNAT unele aspecte din povestea tatalui meu. Experientele lui din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial n-au fost tocmai neobisnuite pentru un barbat de varsta lui si cu pozitia lui sociala. Exista povesti mult mai rele, dar si a lui a fost destul de rea. Eram foarte mic cand am auzit pentru prima oara despre razboiul tatalui meu. Spre deosebire de altii, vorbea despre asta fara retineri, desi unele amintiri trebuie sã fi fost dureroase. Iar mie-mi facea placere sa le ascult. Aveau cat de cat si ilustratii, fotografii mici de tot, in alb-negru, lipite intr-un album pe care-l scoteam dintr-un sertar din biroul lui ca sa ma delectez cu el. Imaginile nu erau spectaculoase, dar erau destul de ciudate ca sã-mi trezeasca mirarea: un lagar de munca primitiv din estul Berlinului, strambatura grotesca a tatei, facuta ca sa saboteze o fotografie oficiala, niste nemti cu un aer scortos in costume cu simboluri naziste, excursii de duminica pe malul unui lac de la marginea orasului, tinere ucrainence blonde care-i zambeau fotografului.