In cel de al treilea volum al memoriilor lui Ion Ioanid, cititorul va descoperi ca romanii au avut parte de doua feluri de inchi-sori: cele propriu-zise, unde autorul a stat inchis in perioada 1959–1964, si o alta mai mare, adica Romania intreaga, iremediabil deformata de regimul comunist, fata de care, pentru un detinut politic, inchisoarea cea adevarata si de toate zilele, cu infinitul sau sir de suferinte, era, paradoxal, preferabila din punct de vedere moral. Explicatia o primim chiar de la Ion Ioanid, care, alegand exilul, a cautat deplina eliberare: "S-ar putea spune ca inchisoarea a fost un fel de muzeu in care s-a pastrat o parte din mentalitatea societatii romanesti, cu calitatile si defectele ei, asa cum s-a inchegat in perioada dintre cele doua razboaie. Pusa la adapost dupa gratii si intre zidurile "muzeului", n-a suferit aceleasi deteriorari ca partea ramasa expusa intemperiilor de afara. Statuia omului de caracter pe care o admiraseram afara a ramas intacta si in inchisoarea-muzeu, unde noua, detinutilor, ne-a servit in continuare drept model".