Poeta Maria Zlatan Chihaia continua seria de pasteluri in alta varianta stilistica, conferind speciei o viziune artistica originala, intrucat discursul poetic este confesiv, iar freamatul naturii orchestreaza sublim comuniunea om-natura. Asadar, in pastelurile poetei Maria Zlatan Chihaia nu predomina descriptivul, ci nelinistile unui eu liric cautandu-se pe sine, trecand prin anotimpuri, rasfatat de freamatul unei naturi ipostaziate in stari de suflet ca la romantici. Parcurgand volumul de la un capat la altul, descoperim franturi din natura, raportate la intamplarile fiintei. Detaliile de peisaj sunt asumate, interiorizate, sunt proiectii ale trairilor poetei, rostirea este biografista, eul liric se afla in centrul fiintarii lumii intr-o constanta infuzie de divin, de sacru, de smerenie, iar rugaciunea este calea de accedere pe treapta de lumina a dumnezeirii. Astfel, prima poezie este o ruga catre ingerul pazitor. Prin rugaciune, poeta spera s-o apere de neputinta, precum frunza ingalbenita de pe ram. Poeta isi raporteaza sentimentele la nelinistea naturii, fie prin fosnet de vant, fie prin ploile ce framanta lutul, regasindu-si identitatea de esenta dintre eu si natura, in acelasi destin, constienta ca suntem farame din universul infinit: Norii cad ca fantome in padure, in timp ce gandul printre norii plumburii rataceste. Discursul poetic este construit prin paralelismul om-natura, trairile poetei se identifica cu prefacerile naturii, in aceeasi naruire sub necrutatorul timp, in aceeasi macinare a clipei: Sunt boare de vant, de strigare, de ploaie, de nori. In fiecare poem, regasim un eu liric penduland intre cer si pamant, intr-o ametitoare participare, asistand la metamorfozele naturii trecand prin anotimpuri. Pe pamant ma intrec in cant cu izvorul, cu frunza ce freamata in ramul cu floare.