O sinceritate a rostirii... intr-un Sertar cu reverii. Volumul Flaviei Munteanu, Sertarul cu reverii, surprinde printr-o nevoie aproape dureroasa de a vorbi despre sine pana la ultima clipa, intr-un discurs liric prin excelenta biografist, rostit cu nonsalanta, in sonoritati in care domina strident rima, uneori socanta, alteori jucausa, in orice caz, poeta se ambitioneaza sa se alinieze intr-un modernism de esenta dadaista pe alocuri, la limita dintre congruenta si incongruenta semantica. Potrivirea spontana a rimelor socheaza din primele poeme: mai spune-mi o rima/ tacuta divina/ ca tare mi-e dor / de ritmul tau chior/ (Confuz). Se pare ca Flavia Munteanu penduleaza intre trairi contradictorii, iubire si uitare, iluzie-deziluzie, o fireasca si imprevizibila pornire sub semnul destinului, osciland intre sacru si profan, intre tanjire si refuzul iubirii, toate intr-un discurs liric galopant, cu rime alergand ametitor printre emotii confuze, unele ating zenitul, altele coboara in infern, cum este insasi viata. Sertarul cu reverii este o carte de poezie indrazneata, sincera, care invita cititorul sa traiasca un curcubeu de sentimente, dezvaluite cu nonsalanta, incercand sa ne convinga ca orice destin are lumini si umbre, are limite, vise, reverii, reluand obsesiv motivul timpului, singurul vinovat pentru intamplarile fiintei noastre, traite cu lumini si umbre, cu bucurii si neimpliniri, asa cum ne este dat. - Elena Netcu