La scoala din Poiana, profesorul de literatura romana e invinuit de noile autoritati de schimbarea portretului lui Stalin cu cel al lui Eminescu. Dupa un simulacru de proces, Mihai Ulmu, „dusmanul poporului”, ajunge in gulag. Maria Razesu, fosta lui eleva din anul IV de liceu, il ajuta sa evadeze, dar si sa-si dea seama de dragostea lor.

O saptamana le-a trebuit soldatilor ca sa-i gaseasca. Sapte zile au fost de ajuns ca Mihai si Maria sa se regaseasca. Nestrivita de calvarul gulag-ului, dragostea razbate prin piatra ca o iarba cereasca. Razbate, soptindu-ne ca marile iubiri nu incap in temnita niciunde si nicicand.

Bestseller in Romania si Republica Moldova cu peste 50,000 de exemplare vandute
Peste 500 mii de imprumuturi in biblioteci
Roman tradus in sapte limbi
 Fragment din ebook:

Si era miercuri si ploua.
Atinse, ácele brazilor se risipeau in toate partile. Firele grele de apa pisau iarba ca s-o bage inapoi in pamant.
Era o perdea de ploaie, cu franjuri lungi, botita la atingerea ei cu pamantul.
Desi era amiaza, se facuse dintr-odata intuneric.
Imi place cum cerne in Siberia.

Dupa ce am spalat podelele clasei noastre, fiind de planton in acea zi, m-am asezat cat mai comod pe pervaz sa pot asculta ploaia cum bate toba in acoperis ca o chemare la lupta si sa urmaresc de sus, de la etaj, cum stropii rapaie grabiti prin ograda orfelinatului nostru cu pasi de soldati porniti la atac.

Atunci l-am vazut pentru prima data pe acel barbat ciudat, imbracat intr-un trenci subtire si cu un fes de lana tras pe cap, iesind din scoala noastra; m-a mirat faptul ca nu se grabea nicaieri: s-a oprit in mijlocul curtii, ca si cand n-ar fi turnat de sus cu galeata, pe urma a privit lung inapoi, probabil m-a zarit si pe mine urmarindu-l prin geamul clasei, a pornit iar, apoi s-a oprit din nou, iesind intr-un tarziu pe poarta scolii, ca sa dispara in ploaie…

Acel necunoscut avea sa revina si a doua, si a treia, si a patra zi.
Nu stia nimeni nici cine e, nici ce cauta la orfelinatul nostru.
Aici, la Nadrecinoe, atunci cand implinisem varsta de 12 ani, mi-am aflat pentru prima data numele meu cel adevarat.
Ma numisem pana atunci Ivan Ivanov-15, ca si cum as fi fost o adresa, si nu o persoana.

De ce 15? Toti copiii de la Nadrecinoe, la sugestia unui sef de departe, purtau unul si acelasi nume: Ivan Ivanov. Dar profesorii nostri, ca sa ne deosebeasca, ne adaugasera si cate un numar: Ivanov I.-1, Ivanov I.- 2… Si asa pana la 300. Atatia copii eram la Nadrecinoe. Ni se spunea „copiii lui Stalin”. [...]

Implinisem trei sau patru ani cand am observat pe partea interioara a bratului drept un tatuaj. Oricat m-as fi straduit sa-l spal, sa-l rod pana la sange, sa-l fac sa dispara, acesta nu se lua. Instinctiv, poate si pentru ca am observat ca nimeni dintre colegii mei nu avea un desen asemanator, m-am straduit mereu sa-l feresc, sa-l ascund de alti ochi.

Cand ne duceam incolonati la baie, cand participam la competitii sportive, cand munceam verile in atelierul nostru, cand ni se schimbau rufele de pe noi, ma straduiam sa tin partea de jos a bratului cat mai lipita de corp, ca nimeni sa nu-l observe. Era un rebus, o criptograma, erau niste hieroglife?!, nu pricepeam. Abia cand am invatat sa citesc, am putut deslusi ca erau niste litere care alcatuiau impreuna un cuvant: MIRCEA. Ce insemna acesta, nu stiam, dar nici nu aveam de cine sa intreb. Nu cunosteam, de asemenea, daca ma nascusem cu el sau mi-l scrijelise in carne cineva. Era un scris cu o cerneala varata adanc in piele. Nu stiam cine l-a facut, de ce? cand? cum? Aceste intrebari mi le pusesem nu o data.