Elias si Laia fug ca sa scape cu viata. Soldatii sunt pe urmele lor in timp ce parasesc Serra si se indreapta spre adancurile Imperiului. Laia e hotarata sa patrunda in Inchisoarea Kauf, cea mai temuta temnita din tinut, ca sa-si salveze fratele din mainile caruia sta salvarea Carturarilor. Elias e hotarat s-o ajute pe Laia, chiar daca asta ar insemna s-o faca cu ultimele lui puteri. Dar forte intunecate, umane sau venite din alte sfere, li se impotrivesc. Cei doi trebuie sa fie mereu cu-n pas inaintea inamicilor: cruntul Comandant, sangerosul Imparat Marcus, sadicul Gardian-sef al inchisorii sau, vai!, Helene Aquilla, buna prietena a lui Elias, care are de dus la capat o misiune teribila in noul ei rol de mare Sfrancioc al Imperiului: sa-i gaseasca pe tradatorul Elias Veturius si pe sclava Carturareasa care l-a ajutat sa scape si... sa-i omoare pe amandoi.

 

 

    "Imi dau seama ca am maxilarul inclestat si incheieturile degetelor albite de la cat de tare strang arcul din mana. Keenan ofteaza langa mine, cu bratele incrucisate si rezemat de un copac din poiana in care ne-am stabilit tabara. De-acum ma cunoaste. Stie la ce ma gandesc cand ma infurii atat de tare.

    — Concentreaza-te, Laia. 

   Incerc sa mi-l alung din minte pe Elias si sa fac ce-mi cere Keenan. Ma uit la tinta - o galeata veche atarnata de un artar cu frunze stacojii - si dau drumul sagetii.

    Nu nimeresc.

    Dincolo de poiana, carutele Tribale scartaie batute de vant, un sunet sinistru care-mi ingheata sangele in vine. E deja toamna tarzie. Si vine iarna. Iarna inseamna zapada. Zapada insemna trecatori blocate in munti. Iar trecatori blocate inseamna sa nu ajung la Kauf, la Darin sau la Elias pana la primavara.

    — Nu-ti mai face griji.

    Keenan ma ajuta sa incordez bine bratul in timp ce trag din nou coarda arcului. Emana o caldura care alunga aerul inghetat. Atingerea lui pe brat imi trimite furnicaturi pana sus pe gat si sunt sigura ca si-a dat seama. Isi drege vocea, tinandu-ma cu mana lui ferma.

    — Trage umerii in spate.

    — Nu trebuia sa ne fi oprit atat de devreme.

    Simt ca imi ard muschii, dar macar n-am scapat arcul dupa zece minute, ca in primele zile. Stam chiar langa carutele asezate in cerc si incercam sa profitam de ultima geana de lumina, inainte ca soarele sa coboare in padurea de la vest de noi.

    — Nici macar nu s-a intunecat, adaug. Trebuia sa fi traversat raul.

    Ma uit spre apus, dincolo de padure, la un turn patrat, o garnizoana a Razboinicilor. 

    — Tare mi-ar placea sa punem un rau intre noi si ei, zic si las arcul jos. Ma duc sa vorbesc cu Afya...

    — Eu n-as face-o.

    Izzi scoate limba in coltul gurii, in timp ce trage de coarda propriului arc la cativa pasi de mine.

    — Are toane, adauga ea.

    Tinta ei e o cizma veche atarnata de o creanga joasa. A progresat pana la dreptul de a folosi sageti adevarate. Eu inca trag cu unele boante, ca sa nu omor din intamplare pe cineva destul de ghinionist sa-mi treaca prin fata.

    — Nu-i place sa se afle atat de adanc pe teritoriul Imperiului. Sau sa poata fi vazuta din padure.

    Gibran, tolanit pe un bustean langa Izzi, da din cap spre linia orizontului dinspre nord-est, unde se intind coline scunde acoperite de copaci batrani. Padurea Amurgului strajuieste granita vestica a tinutului Marinn si e un strajer atat de bun, incat in cinci ani de expansiune a Razboinicilor, nici macar Imperiul n-a fost in stare sa treaca dincolo de ea.

    — Veti vedea, continua Gibran. Dupa ce traversam bratul estic al raului spre nord, va fi si mai morocanoasa decat de obicei. E foarte superstitioasa, sora-mea.

    — Tu te temi de padure, Gibran? zice Izzi si se uita curioasa la copacii din departare. Te-ai apropiat vreodata ea?

    — O data, zice Gibran, si permanenta lui buna dispozitie ii dispare. Nu-mi amintesc decat ca voiam sa plec.

    — Gibran! Izzi! striga Afya peste tabara. Lemn de foc!

    Gibran geme si lasa capul pe spate. Cum el si Izzi sunt cei mai tineri membri ai caravanei, Afya le da de facut - ca mie, de altfel - treburile cele mai umile: sa adune lemne pentru foc, sa spele vasele, sa frece rufe.

    — Mai are putin si ne pune catuse de sclavi, mormaie Gibran.”