Din toate scrierile Staretului izvorasc, „saltatoare”, izvoare tamaduitoare, ce racoresc, calauzesc si daruiesc vindecare, chiar daca in anumite subiecte atingand problemele hotaratoare ale Bisericii, cuvantul sau devine uneori mustrare proroceasca dupa pilda Inaintemergatorului, rostindu-se cu indrazneala si autoritate.

De asemenea, precum suntem deplin incredintati, din scrierile Staretului razbate cu putere mireasma evlaviei Rasaritului Ortodox, dar si acel chip aparte si unic, caracteristic Staretului, al abordarii si apropierii de taina dumnezeiestii iconomii pe calea recunostintei adanci, izvorate din inima (cea pe care Staretul o numeste „marime de suflet”) si a smereniei celei in Har, care este „vesmantul Dumnezeirii”, dupa marele intre nevoitori, Avva Isaac Sirul.

Lupta duhovniceasca, prin urmare, nu este grea cand cineva urmeaza omului celui nou, noului Adam, Iisus Hristos, si se pleaca cu smerita cugetare, umplandu-se de Har; nu insa cand se indreptateste, precum Adam cel de demult, si nu se smereste, nu se pleaca si se chinuieste pe sine, chinuindu-i si pe altii. Cand omul isi curateste ochii sufletului si-i face telescop, isi vede propriile patimi mari, fiare cu totul salbatice, pe cand ale aproapelui, pentru ca le vede cu ochii cei duhovnicesti – mici furnicute. Pe toti ii va vedea buni, afara de sine insusi. Cand omul ajunge la o astfel de stare, chiar si cu serpii poate sa locuiasca, iubindu-i si socotindu-i mai buni decat pe sine si smerindu-se si fata de acestia – si astfel, prin cugetarea sa smerita, alunga toata lucrarea vrajmasului de la ei si se fac si acesti serpi precum mai inainte de cadere, cand erau printre cele mai intelepte animale din Rai.