Desi Bergson nu se ocupa in mod direct de evolutia problemei timpului la predecesori, vom desfasura o scurta trecere in revista a conceptului. Astfel: datoram lui Heraclit geniala idee a timpului­devenire, fapt cel mai bine sesizat de Hegel; pentru Platon si Aristotel timpul devine o negatie a fiintei, o imperfectiune, conceptie care va traversa elenismul si apoi evul mediu; eroarea comuna a filosofilor sta in faptul ca isi construiesc sistemele sub specie aeternitatis pentru ca aveau ambitia de a studia universalul; Kant se ocupa de timp (ca si de spatiu) doar pentru a­i arata intreaga activitate si, transformind timpul intr­o forma pura, il videaza de orice substanta; Schelling si Schopenhauer plaseaza vointa in afara timpului pentru ca o erijeaza in esenta eterna a lumii; abia Hegel reda notiunii de timp locul refuzat in metafizica dupa Heraclit. Cu toate acestea, timpul hegelian este departe de cel bergsonian. In timpul hegelian este inserat caracterul divinitatii, totul pare, adica, previzibil. Hegel introduce in metafizica ideea de evolutie, preluata apoi de Comte, Darwin, Spencer, numiti de Bergson "falsi evolutionisti" pentru ca, la fel ca Hegel, construiesc viitorul cu ajutorul trecutului, sau "evolutia cu ajutorul evoluatelor". Dispare astfel un element fundamental bergsonismului: imprevizibilitatea. Ce aduce nou Bergson? La inceputul Eseului..., stabileste ca starile de constiinta nu sint marimi ci intensitati, calitati, nu sint masurabile, ci doar perceptibile; ca daca, in ciuda acestui adevar, incercam sa le masuram, nu vom masura in realitate decit cauzele exterioare care le produc, iar acestea sint masurabile pentru ca le aflam in spatiu, iar spatiul este domeniul cantitatii. ªi daca spatiul este un mediu omogen, timpul, considerat ca fiind omogen, este de fapt spatiu, iar timpului omogen ii zice Bergson, in Eseu..., "fantoma spatiului". Asa apare timpul real ca multiplicitate calitativa si succesiva. Omul, pe linga faptul ca este un animal social, este si un animal spatial10, spatiul este prima conditie a societatii si tocmai de aceea viata sociala cere sacrificiul eului fundamental. Eul exterior nu este eul meu propriu: este sufletul dispersat in spatiul-depersonalizat.