Eseul lui Alexandru Musina constituie o pledoarie articulata pentru specificitatea liricii moderne, dar, si prin recuzarea postmodernismului romanesc, ramane, in al doilea rand, o piesa importanta in ansamblul creatiei lirice si estetice a unui spirit febril, polemic si care s-a manifestat de asemenea si publicistic in ideea de a limpezi apele destul de tulburi ale poeziei noastre contemporane. Scrisul sau stenic si incordat precum un arc voltaic este o lucida lectie de poetica, dar si de etica a creatiei si a receptarii. - Mircea Muthu
Fragment din carte:

"Desacralizarea lumii

Tipul cultural semantic si cel sintactic presupuneau existenta unui sistem de referinta cu valoare absoluta, situat in afara omului. Presupuneau ceea ce Mircea Eliade numeste sacrul. Sacrul este cel care da sens profanului, il legitimeaza. Paradoxul (aparent) este ca sacrul se afla undeva dincolo de om, desi - in acelasi timp - include omul, se afla si in om.
Demonstrarea caracterului artificial, conventional al oricarei culturi, implica sau este determinata de desacralizarea lumii. Daca totul este conventional, iar „naturalul uman" e singurul sistem de referinta pentru intelegerea lumii, este evident ca divinul, sacrul sunt ocultate, ignorate. Pentru ca, in principiu, daca putem face din „omul natural" un punct de plecare pentru (re)construirea unui alt tip de cultura, nu putem sa-l identificam cu insasi Divinitatea. (Desi necesitatea unei coerente a discursului de acest tip duce la afirmarea indirecta a acestei - pentru noi - imposibilitati, afirmare care poate genera ideologii in care omul este distrus in numele ideii de Om - vezi comunismul).
De aceea, intrucat sacrul, care era sistemul de referinta absolut in culturile de tip semantic si sintactic, nu mai este in centru, el este - tacit - ignorat, se ascunde in profan (formula ii apartine tot lui Mircea Eliade). Aceasta ocultare a sacrului face „legitim" individualismul modern, explica si face posibila aparitia si rolul de factori dinamici, centrali pentru scurta vreme, a revoltei romantice impotriva divinitatii (vezi Byron, de exemplu) sau a satanismului lui Baudelaire (acesta subliniaza insa ca satanismul e un mod de a provoca divinitatea sa se arate, sa se manifeste). „Sacrul ascuns in profan" explica si cateva dintre asertiunile teoretice ale poetilor moderni, de la care vrea sa-i redea Cuvantului forta si puritatea originare, pentru a se putea recrea Textul (Lumea), la Valery, care vedea in poezie un substitut al religiozitatii, sau la Wallace Stevens, care - in „Adagia" - afirma „Poezia - e evident - isi are punctul de plecare in existenta cotidiana (reala sau ireala)". Pentru ca - adaug eu - sacrul nu mai are un timp al sau si un loc al sau, ci s-a ascuns in profan existenta cotidiana).
Desacralizarea lumii este una dintre provocarile majore la care raspunde poezia moderna. Nu numai fiindca sacrul se comunica (mai ales in traditia iudeo-crestina) in primul rand prin Cuvant (si abia in al doilea rand prin Act), ci si fiindca poezia moderna trebuie sa exprime o lume profund diferita de lumea anterioara, o situatie existentiala cu totul deosebita masura in care exista, si in cele culturale, un prag de cristalizare, de declansare a unor fenomene „ireversibile" - altminteri, in Antichitatea tarzie, au existat insule socio-culturale in care desacralizarea era un fapt la fel de evident ca si in lumea moderna). Mai mult, poezia moderna (artele moderne in general) e de neinteles fara acest vacuum pe care a trebuit sa-l umple. Fiindca desacralizarea lumii produce un dezechilibru existential major la nivelul fiecarui individ, provoaca Infernul (Nu intamplator „Un anotimp in Infern" al lui Rimbaud e o descriere a lumii moderne, un fel de jurnal, „cateva pagini hidoase din carnetul meu de insemnari de fiinta damnata"). Infern care e provocat nu doar de „dereglarea tuturor simturilor", de faptul ca traim intr-o lume de senzatii si obiecte pe care - parca - nu le mai stapanim, ci si de pierderea sistemului de referinta, de absenta (mai precis, ocultarea) sacrului. "