Unul dintre cele mai redutabile filme horror ale tuturor timpurilor, o peliculă devenită emblematică pentru generații întregi de spectatori și cineaști, EXORCISTUL lasă o impresie la fel de puternică și astăzi, oricărui privitor. Iar asta pentru că producția lui William Friedkin, bazată pe romanul lui William Peter Blatty, alătură, într-o combinație de mare efect, două elemente universal opuse și ireductibile: răul distructiv simbolizat de o posibilă forță demonică, respectiv copilăria, simbol al inocenței și al etapei biografice paradisiace. Imaginea copilului pervertit de spiritul malefic trezește, la fel ca imaginea fetiței din Night of the living dead a lui George A Romero, acea reacție contradictorie în spectator, atâta timp cât ea exprimă un conflict indisolubil, în urma căruia nu poți accepta pe deplin triumful niciuneia dintre dimensiuni: nu poți uita că fetița posedată e, totuși, doar un copil dar comportamentul ei monstruos nu te lasă să îi mai accepți inocența. Dincolo de controversele pe care le-a stârnit, atunci când a apărut, filmul lui Friedkin a rămas pe deplin în conștiința cinefililor și a criticii, nu atât pentru efectele sale speciale îndrăznețe sau pentru implicațiile etice ale deciziei de a cere unei adolescente să interpreteze o astfel de partitură violentă, cât pentru problemele mai adânci pe care le portretizează, probleme care sondează importanța sacrificiului, a credinței într-o situație limită și saltul pe care aceasta îl presupune, nu doar pentru a afla un adevăr ultim, o mântuire personală, ci pentru a salva un semen.

Tocmai pentru că mi-a plăcut mult pelicula lui Friedkin, am fost curios să citesc și romanul lui Blatty, pe care regizorul american înțelesesem că l-ar fi ecranizat destul de fidel. Și, într-adevăr în proporție de 90% filmul respectă întru totul povestea din carte. Esența peliculei dar și a cărții se construiește tocmai în jurul acceptării sau infirmării verdictului de posesiune demonică. Spre deosebire de film însă, acolo unde impactul efectelor speciale și a felului în care regizorul decide să conducă povestea pledează, în cele din urmă, pentru varianta posedării, în carte lucrurile par să rămână ceva mai echivoce.

Acțiunea e construită pe trei planuri narative: Reagan MacNeil, fiica unei actrițe de succes începe să aibă comportamente tot mai bizare – devine tot mai irascibilă, furioasă, pare să dezvolte halucinații vizuale, auditive, olfactive iar doctorii, în ciuda investigațiilor amănunțite clinice și paraclinice, neurologice, psihiatrice, nu reușesc să ajungă la un diagnostic cert, remarcând cu stupoare normalitatea rezultatelor analizelor efectuate. Comportamentul lui Reagan degenerează spre violență și automutilare iar în casă, gradual, au loc tot mai multe fenomene inexplicabile: birouri mutate, rochii dispărute, zgomote în pod, frig neobișnuit în camere. În tot acest timp, în cartierul din Washington în care locuiește familia MacNeil se petrec evenimente cu caracter antireligios: de la profanarea altarelor într-o manieră elaborată și până la crima unui regizor, după tipicuri prezente în ritualurile vrăjitorești. Investigația polițieneasca a acestor incidente e întreprinsă de alunecosul și tacticul detectiv Kinderman, cel care nu exclude legătura dintre locuitorii casei MacNeil și incidentele sinistre. În același timp, preotul-psihiatru Damien Kerras, profund afectat de moartea mamei sale de care se simte vinovat, rămas cu sentimentul că și-a pierdut credința, e apelat atât de detectivul Kinderman care suspectează chiar și un membru al clerului pentru infracțiunile petrecute dar mai ales de mama lui Reagan, tot mai convinsă de faptul că fiica ei e posedată de diavol și că are nevoie de o exorcizare.

A doua jumătate a cărții lui Blatty urmărește practic eforturile lui Kerras de a stabili sursa suferinței lui Reagan și tratamentul cel mai potrivit. Exact aceasta e partea în care excelează cartea, atâta timp cât eforturile lui Kerras nu par cumulativ-progresive, îndreptându-se spre un verdict de care spectatorul din film e convins încă de când o vede pe creatura-Reagan transformată de prima oară. În carte, Kerras pare să se învârtă în cerc, iar Blatty exploatează din plin cele două tendințe contradictorii -una dictată de pregătirea psihiatrică care examinează fiecare element comportamental al lui Reagan (transformarea fizică, telepatia, bogăția vocabularului, telekinezia, ușurința de a vorbi limbi străine), găsind o ipoteză explicativă individuală, fundamentând starea plauzibil pe un fond isteric alimentat de autosugestie și cealaltă, dictată de credința, dispusa sa creada in miracole si in interventia supranaturalului in lume. Deși perspectiva medical-psihiatrică descrie un tablou credibil, negăsind însă o cale terapeutică adecvată, perspectiva teologică, deși nu are argumente “diagnostice” bine întemeiate, propune totuși un mijloc terapeutic de salvare. Tensiunea generată de aceste două tendințe contradictorii este de fapt tensiunea pe care o trăiește și cititorul surprins de aceeași dilemă pe care o trăiește Kerras. Nici ritualul de exorcizare și nici deznodământul romanului lui Blatty nu tranșează acest conflict, rămânând la latitudinea cititorului să decidă dacă Reagan a suferit o tulburare psihică sau daca chiar a fost posedată de o forță demonică. În fapt, mai convingător decât filmul din acest punct de vedere, romanul lui Blatty nu este un roman despre un caz de posedare diavolească în vremurile contemporane, ci despre felul în care suntem nevoiți să negociem strategiile de salvare în situații limită, confruntându-ne cu cel mai redutabil “demon” care ne urmărește pe toți: îndoiala.

Sever Gulea, pentru blog.libris.ro