Provocarile contemporane resimtite in tot sistemul social romanesc tind sa produca modificari structurale si in celula sa de baza - familia. Astfel, daca in spatiul traditional solidaritatea presupunea asimilarea rigida a unui set de imperative in ceea ce privea atitudinea de rol, cea de gen si modalitatea de exprimare functionala, in modernitate tinerii isi construiesc propriile reguli, visuri, idealuri iar raportarea la ele creaza un tip organic de solidaritate care le garanteaza securitatea emotionala. Paralel cu mentalitatile sociale, sistemul juridic a construit cadre legislative care orienteaza familia romaneasca spre postmodernitate. in acest sens, logodna, regimurile patrimoniale, simplificarea procedurilor de divort tind sa trasforme institutia familiei intr-o noua viziune contractuala. Or, aceste orientari tind sa valorizeze mai mult parteneri in mod individual decat cuplul si solidaritatea sa, fapt care construieste premisele unei noi orientari in conjugalitate. Tendintele de individualism conjugal, cele care au la baza valorizarea sinelui intra treptat in competitie cu valorile clasice ale solidaritatii conjugale. Solidaritatea devine o datorie a celuilalt iar fuziunea conjugala este direct influentata de modalitatea prin care individul reuseste sa-l incorporeze pe celalalt in sine. Astfel, solidaritatea se reconstruieste cu un plus de autonomie insa ii rapeste elemente din vechea structura fuzionala (idealuri comune, valori conjugale negociate etc.).
 

Toate aceste tendinte redimensioneaza imaginea solidaritatii clasice intr-o forma de solidaritate de sine care nu exclude comuniunea cu celalalt. Ea este analizata si apreciata intr-un context personal, printr-o raportare la propriile dorinte, iar fuziunea este inteleasa ca efect al indeplinirii mutuale a acestor nevoi.