Omul care tocmai trecuse frontiera, in acest iulie 1873, era un om mort si politia nu avea habar de asta. Era mort in fata amenintarilor, santajelor, masinatiilor, comploturilor. Un om mort care avea sa faca dragoste inainte sa treaca opt zile. In exil, in Elvetia, Gustave Courbet s-a dedat celor mai mari placeri ale vietii sale: a pictat, a petrecut, s-a scaldat in rauri si lacuri.

Ne minunam de libertatea acestui corp a carui urma se desira pe stradutele targului, a acestui pantec enorm care deschide bland apele, valcelele, padurile.

 

Cand picta, Courbet isi infunda fata in natura, ochii, buzele, nasul, cele doua maini, cu riscul de a se rataci, si, mai ales, cu riscul de a fi fascinat, orbit, ravasit, eliberat de el insusi. Ce secret inconjoara anii de la La Tour-de-Peilz, pe malul lacului Leman, acesti patru ani pe care specialistii ii expediaza de obicei in doua fraze severe: Courbet nu mai picteaza nimic bun si moare din cauza bauturii? Acest secret, pus la incercare de focul Comunei din Paris, este bucuria contagioasa a omului care e propriul sau stapan.

 

David Bosc