Teoreticienilor si practicienilor dreptului li se ofera, pe de o parte, o abordare care, referitoare la legea aplicabila in timp faptelor juridice licite, impune o examinare atat a dispozitiilor in cauza din vechiul Cod civil, cat si a noii reglementari, iar, pe de alta parte, o analiza comparativa a actualului regim juridic al faptelor juridice licite cu dispozitiile similare din alte state europene, care sa permita identificarea atat a unui fond normativ comun, cat si a unor elemente distinctive.

    Totodata, lucrarea nu poate sa nu evidentieze nici implicatiile pe care principiile derivand din faptele juridice licite au inceput sa le manifeste la nivelul dreptului european prin intermediul jurisprudentei Curtii de Justitie a Uniunii Europene.

 

    “§2. Efectele platii nedatorate in reglementarea vechiului Cod civil

 

    Efectuarea unei plati nedatorate da nastere dreptului solvensului la restituirea prestatiei corelativ cu obligatia de restituire ce revine accipiensului. Prin urmare, din perspectiva efectelor platii nedatorate, acestea urmeaza a fi analizate distinct: obligatiile accipiensului, respectiv obligatiile solvensului. 

 

    2.1. Obligatiile accipiensului

    Obligatia de restituire de care este tinut accipiensul constituie principalul efect al platii lucrului nedatorat. Din coroborarea dispozitiilor art. 992 cu cele ale art. 994, art. 995 si art. 996 C. civ. 1864, urmeaza sa analizam obligatia de restituire ce revine accipiensului, dintr-o dubla perspectiva: in functie de obiectul prestatiei si dupa cum accipiensul a fost de buna sau de rea-credinta.

    Plata nedatorata se ataseaza si ea unei valori preexistente, care trebuie returnata in patrimoniul solvensului. S-a apreciat ca, spre deosebire de imbogatirea fara just temei si gestiunea de afaceri, restituirea careia ii da nastere acest izvor de obligatii este reglementat de lege expres in termenii nominalismului monetar. Daca aprecierea este justa din perspectiva accipiensului de buna-credinta (obligat sa restituie, de exemplu, doar pretul bunului instrainat si, respectiv, liberat in caz de pieire fortuita a acestuia), nu aceeasi pare a fi concluzia in cazul accipiensului de rea-credinta. Acesta este obligat sa restituie „atat capitalul, cat si interesele sau fructele din ziua platii" nedatorate, iar obligatia accipiensului de rea-credinta, de a restitui valoarea bunului la data cererii de restituire, nu permite sa o analizam ca reglementata de nominalismul monetar.

    O precizare prealabila se impune, si anume, potrivit art. 992 C. civ. 1864, obligatia de restituire ce revine accipiensului exista atat in cazul in care acesta a fost de buna-credinta, cat si atunci cand a fost de rea-credinta. Ceea ce difera este intinderea obligatiei de restituire."