Fragment din roman:

 

    „Cat despre mine, nu-mi pasa nici de Algeria, nici de Franta, nici de armata. Nu-mi pasa de nimic.

    Biroul meu se invecina cu infirmeria. Era destul loc ca sa instalezi un pat (cererea mea in acest sens ramasese pentru moment fara raspuns). Deasupra policioarei unei chiuvete fara robinet era un bec Bunsen la care puneam sa se incalzeasca apa, producand aburul si deci mijlocul de a deschide, nevazut si nestiut, corespondenta soldatilor. Furierul - legatura lui cu o femeie de serviciu insarcinata (ea pretindea ca nu stia cu cine) ma entuziasma - imi facuse rost de un fier de calcat stil Zola. In fiecare noapte dispuneam de mormanul de calcat: o gramada de scrisori desfacute pe care aveam grija sa nu le parlesc in timp ce le restituiam un aspect confidential.

    Daca vreunul dintre camarazi nu-mi convenea, ii intarziam corespondenta sau i-o suprimam definitiv. Un sofer de vehicul blindat ma poreclise dositul si vorba s-a raspandit. „Salut, dositule!", imi arunca el cand ma vedea. „Hei, dositule, ai iesit si tu din vizuina!", zicea un altul. Si acesta din urma care m-a insultat si-a vazut corespondenta rarindu-se subit. De fiecare data cand un „Salut, dositule” imi lovea urechile, o scrisoare nu mai ajungea. „Nimic pentru mine, dositule?” „Nimic, Choubi." Era cominat cu o grasa. Aceasta ii trimitea fotografii pe care eu le distrugeam. Pentru a acoperi hartiile fata-verso, ea se pierdea in amanunte despre regimul ei de slabire sau despre acele sampoane-decolorante-inodore-cu amoniac, capabile sa-i omoare pisica. Choubi merita cu prisosinta sa astepte cu asemenea fervoare ultimele barfe despre ablutiunile acestei iubiri cu amoniac. „Tot nimic, dositule?" „Nimic, Choubi." Ii dadea cu dositule, dar in acelasi timp isi stergea mainile pline de pacura pe o carpa, pentru a nu risca sa murdareasca eventuala scrisoare. Ma privea drept in ochi, ma implora fara sa zica un cuvant."