Strainul, care se rataceste prin viata ta, nu se afla acolo din intamplare. Pleaca, apoi poate va reveni intr-o zi, atunci cand te astepti cel mai putin. Si daca-l vei intalni din nou, asta inseamna ca asa a fost sa fie… Numai ca nu m-am intrebat ce va ramane in urma mea cand voi pleca. Poate ca ar fi  trebuit sa ma intreb, macar cand m-am indepartat de orasul cu luminile lui palide, sticlind incetosate uneori, iar luna incepuse sa-mi stearga usor amintirile. Si intr-o zi m-am intors in trecut… Pentru ca uneori trebuie sa te intorci in trecut ca inspre o oaza spre care te indrepti, dupa ce ai colindat, insetat, printre colinele desertului. La inceput a fost mai greu… pentru ca mi-a lipsit apropierea, ca atunci cand oamenii te iau de dupa umeri sau in brate, te ating usor pe unul din brate, apoi te imping putin si-ti spun, hei, ce faci tu? Adica apropierea... cineva vorbeste cu tine si te atinge usor pe mana, ca si cum chiar i-ar pasa de tine…

Aici nu exista asa ceva. Oamenii se feresc sa se apropie prea mult unii de altii. Poate sa fi e din cauza a ceea ce s-a intamplat. S-a sters din amintirea celor de aici apropierea fata de ceilalti…