Fragment din cartea "Femeile din umbra" de Kristin Hannah:

"In ultima ei zi in Vietnam, 14 martie 1969, Frankie se trezi cu mult inainte de rasarit, ascultand sforaiturile tihnite ale lui Margie.
Aprinse veioza de langa patul ei, se intinse peste ea si ridica de pe noptiera fotografia cu ea si Finley la Disneyland, uitandu-se lung la ea si gandindu-se la copilaria lor.
"Hei, Fin! Ma duc acasa."
Se alaturase armatei pentru a-si reintalni fratele, dar in schimb se regasise pe sine; in timpul razboiului descoperise cine era cu adevarat si cine voia sa fie si, oricat de satula era de toata aceasta moarte si distrugere, ii era si teama sa se intoarca acasa. Cum avea sa fie viata ei acolo?
Se ridica din pat si isi scoase cufarul de sub pat. Ridicand capacul, se uita la ceea ce urma sa trimita acasa: maruntisuri primite de la soldati, o bratara din piele si margele, un mic pandantiv cu un elefant, "pentru noroc", niste matase cumparata in Saigon, o pensa Kelly si niste tuburi de cauciuc, cadourile pentru familie si prieteni, fotografiile pretioase de aici, din Vietnam, atat cele facute de ea, cat si cele primite, ca aceea cu ea, Barb si Ethel dansand in pantaloni scurti si tricouri in fata clubului ofiterilor, cea pe care Barb i-o lasase, cu ele trei impreuna, una cu Jamie zambind larg si facand un semn cu degetul mare in sus si o alta cu ea si Rye. Mai erau cel putin o duzina de alte fotografii cu ea si alti soldati, cei care trecusera prin mainile ei in sala de operatii. Cei norocosi, carora le facuse cu mana de la revedere si le pozase pentru o fotografie.
Inapoi in lumea reala, asa-numita vara a iubirii venise si trecuse; in urma sa, protestele deveneau mai puternice, mai zgomotoase, mai furioase. Chiar si aici exista furie in ceea ce priveste razboiul. Soldatii incepusera sa deseneze simboluri ale pacii pe casti, o incalcare a regulamentelor armatei.
La ora 6.00 isi lua gentile de voiaj si ii scrise un bilet de ramas-bun lui Margie, in care spunea, printre altele: "Stiu ca ai fi vrut sa te trezesc pentru a ne lua ramas-bun. Nu va mai dura mult pana vei sti ce greu este acest lucru. Suntem profesioniste in a ne lua la revedere, si tot doare. Fii tare! Multumesc ca-mi trimiti cufarul acasa".
Se imbraca in uniforma de parada, cu tot cu ciorapi si pantofii cu toc bine lustruiti. Nu avea o oglinda suficient de mare, dar isi imagina ca nu mai semana deloc cu fata cu ochii mari care aterizase aici cu doi ani in urma. Iar uniforma ii mirosea a mucegai.
Cand deschise usa baracii, il gasi pe Rye sprijinindu-se de un stalp, fumand o tigara.
- Gata? spuse el, luandu-i geanta cea mare si aruncandu-si-o cu usurinta peste umar.
- Nu prea.
Mersera impreuna prin complexul surprinzator de tacut, urcara la bordul unui Huey si se ridicara spre cer.
In Saigon, la aeroport, ea ii multumi pilotului, isi inregistra bagajele si il lasa pe Rye sa o conduca spre avionul libertatii, care avea sa o duca acasa.
Pe pista de la Tan Son Nhut, un sir neintrerupt de soldati trecu pe langa ea, urcand scarile mobile si intrand in uriasul avion Braniff. Toti erau tacuti; nu se auzeau glume, nici rasete. Nu inca, nu cat timp mai erau in Vietnam."