Un roman surprinzator despre casatoria modern si profunzimea legaturilor de familie

 

    Cand mariajul lui Lauren si al lui Ryan ajunge intr-un punct critic, cei doi se gandesc la un plan neconventional: hotarasc sa se desparta pentru un an, in speranta de a se indragosti apoi din nou. Un an, o singura regula: nu au voie sa ia legatura unul cu altul. In afara de asta, totul este permis. Lauren porneste intr-o calatorie de autocunoastere, descoperind ca prietenii si familia au propriile idei despre casatorie. Aceste pareri, alaturi de procesul ei de vindecare si provocarile vietii fara Ryan, ii schimba conceptiile despre monogamie si casatorie. Ea incepe sa se intrebe: cand ai parte de iubire fara fidelitate si devotament fara casnicie – cand iubirea si dorinta nu mai sunt legate –, ce apreciezi? Pentru ce esti dispus sa lupti?

    O poveste de dragoste despre ceea ce se intampla cand iubirea dispare. Despre a ramane indragostit, a te agata de iubire, a renunta la ea si a i te incredinta cu toata fiinta ta. Si, mai presus de toate, este povestea unui cuplu prins in vechiul joc si cautand un nou drum spre fericirea pentru totdeauna.

 

    „Taylor Jenkins Reid este un geniu cand vine vorba de povesti despre viata si dragoste.” - Redbook 

    „Pe cat de inspirator, pe atat de brutal de sincer – o lectura obligatorie.” - Kirkus

 

 

    „— Pentru ca vreau sa vad un meci cu Dodgers si nu-mi pasa daca esti acolo sau nu. De fapt, ti-am luat si tie bilet ca sa fiu politicos.

    Imi incrucisez bratele. Simt fiecare miscare. Stiu ca e un gest teribil in limbajul trupului. stiu ca face ca lucrurile sa se inrautateasca. Totusi, nu am cum sa ma abtin.

    — Ca sa fii politicos?! Deci ai fi vrut sa-si petreci seara de vineri de unul singur la Dodgers? Nici macar nu voiai sa merg cu tine?

    — Sincer, Lauren! zice el, vocea lui fiind acum perfect calma. Nu am vrut sa mergi cu mine. De luni bune n-am mai vrut sa mergi cu mine undeva.

    Asta-i adevarul. N-o spune ca sa ma raneasca. I se poate citi in ochi, pe chip, in modul in care buzele lui se relaxeaza dupa ce o rosteste. Nu-i pasa daca ma doare. O spune pur si simplu pentru ca este adevarul.

    Uneori, oamenii fac anumite lucruri pentru ca sunt furiosi sau pentru ca sunt suparati sau pentru ca doresc razbunare. Iar aceste lucruri pot rani. Dar ceea ce doare cel mai mult este atunci cand cineva face ceva din nepasare. Nu le pasa de tine asa cum o faceau in facultate. Nu le pasa de tine asa cum au promis la cununie. Nu le mai pasa deloc de tine.

    Si pentru ca mai exista o particica in mine careia inca ii pasa si pentru ca nepasarea lui imi infurie acea particica, fac ceva ce nu am facut pana acum. Fac ceva ce n-am crezut ca voi face vreodata, ceva ce, chiar in momentul actiunii, nu pot sa cred ca se intampla de fapt.

    Ridic vaza. Vaza de sticla. Si o arunc in usa, langa el. Cu flori cu tot.

    Ma uit la Ryan cum se fereste, bagandu-si capul intre umeri. Ma uit la Bocanila cum sare in sus. Ma uit la apa improscata si la tulpinile si petale care se imprastie, cazand pe jos, si la sticla care se sparge in mii de cioburi, astfel incat nici nu-ti poti da seama ce culoare avea si la ce folosea.

    Iar cand toate cioburile au aterizat si Ryan ma priveste uluit si Bocanila fuge in cealalta camera, particica aceea din mine careia ii pasa devine si ea nepasatoare. Este un sentiment de rahat. Dar pune stapanire pe orice urma de empatie.

    Ryan se holbeaza la mine cateva clipe, dupa care isi ia cheile de pe masuta de la intrare. Inlatura cioburile si apa din drumul lui cu pantofii, cu care se incaltase intre timp, si iese din casa.

    Nu stiu ce gandeste acum. Nici unde se duce. Nici cat timp va fi plecat. Tot ce stiu este ca acest lucru ar putea fi, de fapt, sfarsitul casniciei mele. Ar putea fi sfarsitul a ceva ce am crezut ca nu are sfarsit.

    Raman o vreme cu ochii la usa dupa ce pleaca Ryan. Nu-mi vine sa cred ca am azvarlit cu o vaza de perete. Nu-mi vine sa cred ca mizeria de pe podea este din cauza mea. Nu am avut intentia sa-l lovesc. Nu am aruncat-o in el. Si totusi, violenta gestului meu ma sperie. N-am stiut ca sunt capabila de asa ceva.

    In cele din urma, ma ridic si ma duc la bucatarie sa iau matura si farasul. Imi pun o pereche de pantofi. Incep sa matur. Bocanila vine fuga in camera si ii spun sa se opreasca acolo unde este. El asculta si se asaza, urmarindu-ma. Zanganitul cioburilor lovind fundul cosului de gunoi este aproape reconfortant. Maturat. Maturat. Zanganit.

    Iau cateva prosoape de hartie si incerc sa absorb apa si orice ciob ramas, apoi dau cu aspiratorul. Nu-mi vine sa termin de aspirat, deoarece nu stiu ce sa fac dupa ce termin. Nu stiu ce fac cu mine.”