“Nu exista cuvinte pentru a povesti intalnirea dintre o mama si fiicele ei; sunt clipe pe care e minunat sa le traiesti, dar sunt greu de descris. Sa spunem pur si simplu ca locuinta familiei March isi regasise toata veselia de odinioara.

    Cand Beth iesi in cele din urma din somnul ei binefacator, primul lucru pe care il vazu fu fata mamei sale. Prea slabita ca sa se mai mire, se multumi sa zambeasca si adormi la loc imediat, strangand cu putere mana doamnei March. Meg si Jo trebuira sa-si hraneasca mama cu lingura, ca sa n-o trezeasca pe micuta! Doamna March le spuse in soapta despre starea tatalui lor, despre promisiunea domnului Brooke de a ramane la capataiul lui, despre intarzierea trenului din cauza viscolului puternic si despre cat de usurata se simtise vazand fata lui Laurie cand sosise, moarta de oboseala, de frig si de ingrijorare.

   In acest timp, Laurie se duse la Amy ca s-o linisteasca. Micuta dadu dovada de o mare maturitate; isi sterse repede lacrimile si isi stapani nerabdarea de a-si revedea mama. Pana si matusa March fu de acord ca se comporta ca „o adevarata micuta doamna". Amy si-ar fi dorit sa iasa, in acea frumoasa zi de iarna, dar, vazand ca Laurie murea de somn, ii propuse sa se intinda pe canapea, in timp ce ea ii scria mamei sale. Intr-un acces de bunavointa neobisnuita, matusa March trasese draperiile.

    Dupa un timp, incepura sa se intrebe daca Laurie nu avea sa doarma pana seara. Mai mult ca sigur ca ar fi facut-o, daca nu l-ar fi trezit tipetele de bucurie pe care Amy le scoase la vederea mamei sale.

    Mai erau fetite fericite in lume in acea zi, dar niciuna la fel de fericita ca Amy March. Se aseza pe genunchii mamei sale si ii povesti cum isi petrecuse timpul; matusa March o pusese sa lustruiasca argintaria si sa-si invete pe dinafara lectiile, Polly, papagalul, o innebunise, Laurie venise s-o vada in fiecare zi, si ea scrisese un testament in prezenta lui, pentru situatia in care s-ar fi imbolnavit grav."