Aceasta lucrare a pornit de la depasirea intelegerii credintei ca idee, incredere, aderenta doctrinara, confesiune sau religie. Este imperativ sa intelegem ca credinta nu este numai viziunea, intelegerea si trairea autentica a fiintei, ci insasi energia, insusi continutul, motorul si nervul fiintei. Credinta nu este ceva ce se raporteaza la fiinta ci insasi autenticitatea sau deplinatatea fiintei. Consecintele acestei intelegeri determina toate domeniile de cunoastere si de viata ale omului si le directioneaza fundamental, cu stirea sau fara stirea lor. Stim ca pe pamant, in conditia istorica, omul e capabil de patru feluri sau domenii de cunoastere: stiintifica, artistica, filosofica si teologica. Dupa cum s-a vazut si am declarat de la inceput, pe noi ne intereseaza in primul rand intelegerea teologica, pentru ca o socotim suprema. Intre aceste feluri de cunoastere, cea mai apropiata de teologie este intelegerea filosofica. Pentru aceasta, si pentru motivul ca, totusi, cea mai mare parte a intelectualitatii laice este straina de intelegerea teologica, am socotit nu numai util ci chiar necesar sa expunem ideea noastra despre fiinta si credinta atat filosofic cat si teologic. Speram ca lucrarea noastra sa aduca o contributie la colaborarea atat de necesara intre gandirea filosofica si cea teologica, intre intelectualitatea laica si cea teologica, atat de mult dorita si atat de putin realizata.

 

Pentru filosofie, certitudinea existentei este fiinta, faptul ca exista ceva concret, experiabil si peren. Este adevarat ca filosofia desemneaza fiinta in primul rand ca substanta, fiinta, fiintare etc., si abia apoi ca persoana. Totusi, este extrem de important, si mai ales incurajator pentru dialogul cu teologia, faptul ca unele curente filosofice au ajuns la intelegerea fiintei ca data sau donata, adica o existenta dincolo-de-fiinta, ca un Donator suprafiintial sau absolut. Filosofia nu este straina ci este capabila de intelegerea existentei ca donat sau dar, ca mister si sacru. Ea poate ajunge chiar la ideea Primordialului sacru sau a Iubirii Originare. Totusi, ea ramane mereu inclinata spre o intelegere impersonala a Principiului sau Originarului.

 

Trebuie vazut, in acest sens, ca ideea de persoana este o reusita si un specific al teologiei, incat constituie o permanenta diferenta intre filosofie si teologie. Caci, daca filosofia ajunge sa accepte originea si principiul existentei ca persoana, ea se apropie foarte mult de teologie; staruinta ei in impersonal se explica, probabil, si prin teama de a-si pierde autonomia fata de teologie. In orice caz - fie ca este de acord, fie ca nu - orice ganditor riguros trebuie sa ia in considerare si sa se raporteze la acele curente filosofice (precum ,,turnanta teologica" a fenomenologiei) care au ajuns la afirmarea Principiului personal al existentei, ca Persoana absoluta iubitoare sau Iubire Originara. Fara indoiala ca apropierea acesteia - pana la unire - cu teologia ridica intrebari si dificultati deosebite privind identitatea, fidelitatea sau autonomia ei filosofica. Dar apropierea nu poate fi condamnabila in sine, iar cunoasterea ei se impune si nu poate fi decat benefica pentru cercetatorul onest, riguros si deplin. Dar filosofia, oricat de subtila si ambitioasa, este totusi gandire limitata. Fata de ea, teologia se afirma ca gandire nelimitata, pentru ca se bazeaza pe ideea simpla dar decisiva ca existenta insasi, ca rationalitate si putere, este un fapt absolut, sacru si miraculos, ca este minunea-de-a-fi.

 

Fiinta ca putere si sens este expresia Absolutului principial si donator. Dar ratiunea si sensul, ca putere, nu sunt un fapt impersonal. Ratiunea, rationalitatile si sensurile sunt uimitoare si provoaca mirarea pentru ca nu sunt mecanice sau automate, ci personale. Filosoful porneste de la uimire si ajunge la uimirea sacra. Dar sacrul si miracolul nu tin de impersonal ci sunt totdeauna expresie personala, adica tin de libertate, vointa si generozitate sau iubire. Daca are rigoare si se exprima stiintific - adica strict si riguros intemeiat - teologia poate impune filosofiei adevarul ca existenta se intemeiaza, se sustine si se explica prin persoana, ca persoana e totul. Nici un impersonal nu se explica de sine si in sine, pentru ca nici nu poate exista in sine. Orice impersonal depinde de persoana si se explica numai prin ea.

 

Principiul existentei nu poate fi decat Persoana absoluta, ca ratiune, sens, putere, libertate si generozitate. Caci fiind absoluta, Persoana suprema este suficienta siesi, n-are nevoie de nimic si a creat fiinta sau lumea absolut liber, adica numai din generozitate sau iubire. Numai iubirea este absolut libera, iar daca actul crearii lumii apartine Persoanei absolute, el nu poate fi decat expresia libertatii, adica a iubirii. Numai iubirea este absoluta, astfel incat fara ea nici Persoana suprema n-ar fi deplina, n-ar fi absoluta. Dar persoana se deosebeste de substanta tocmai prin deschiderea infinita, ne-limitarea sau dezmarginirea ei. Persoana nu exista ca individ, ca monada, caci s-ar obiectualiza. Sensul si specificul ei este comuniunea: numai in comuniune este persoana autentica sau deplina. De aceea, Principiul existentei nu poate fi o singura Persoana, ca monada, caci ar fi un Principiu sau o suveranitate inchisa si chiar egoista. Teologia crestina are capacitatea de a proba faptul ca numai Comuniunea Personala suprema, numai Treimea poate fi Realitatea absoluta, iubitoare deplin, capabila sa creeze iubitor si sa ofere sacrificial existenta infinita creaturilor.