Este anul 1957, si membrii familiei Dollanganger par sa duca o existenta lipsita de griji in caminul lor idilic din Gladstone, Pennsylvania… pana cand tragedia loveste crunt. In ziua in care Christopher, capul familiei, este ucis intr-un accident, vaduva lui, Corrine, trebuie sa se confrunte cu povara unor datorii pe care nu-si poate permite sa le plateasca. Singura ei salvare este sa se intoarca la conacul parintilor sai foarte instariti pentru ajutor. Mama ei, Olivia Foxworth, o fiinta neinduplecata si plina de cruzime, ii gazduieste cu o conditie: cei patru copii ai familiei sa stea ascunsi in mansarda.
    Astfel, incepe calvarul fratilor Dollanganger – Cathy, Chris si gemenii Carrie si Cory –, victime nevinovate ale pacatelor interzise, condamnati sa traiasca izolati de lume.

    „Am avut, in cercul nostru de prieteni, un exemplar din Florile de la mansarda, care a trecut din mana in mana si in final a ajuns la mine. Am zis: „Eu cartea asta o s-o pastrez". (...) Citesc si acum o data pe an Florile cand am putin timp intre alte doua carti." -  Gillian Flynn, autoarea romanului Fata disparuta
    Fragment din romanul "Florile de la mansarda" de V.C. Andrews:

    “Incet, ridicand ochii plini de curaj ca sa ii intalneasca pe ai ei, i-am intins ofranda noastra de Craciun. Nu voiam sa o implor din priviri. Voiam sa il ia, si sa ii placa, si sa ne spuna multumesc, chiar daca pe un ton glacial. Voiam ca ea sa mearga la culcare in acea noapte gandindu-se la noi si sa-si spuna ca poate nu eram, la urma urmei, atat de rai. Voiam sa inteleaga si sa aprecieze toata munca pe care o investiseram in darul ei si voiam sa inteleaga ce era drept si ce nu in felul in care se purta cu noi.
    Privirea ei rece si dispretuitoare s-a aplecat nimicitoare asupra cutiei lungi pe care o impachetaseram in rosu. Deasupra se aflau o crenguta artificiala de ilice si o panglica artificiala uriasa. De panglica era legat un cartonas, pe care scria: „Pentru bunica, de la Chris, Cathy, Cory si Carrie".
    Ochii ei cenusii ca ardezia au zabovit deasupra cartonasului indeajuns cat sa-l citeasca. Apoi si-a ridicat privirea ca sa se uite drept in ochii mei plini de speranta, implorand-o, cersindu-i, dorindu-mi atat de mult sa ma conving ca nu eram - asa cum ma temeam uneori - pacatosi. Ochii i-au cazut din nou asupra cutiei, apoi s-a intors fara graba cu spatele. A iesit furioasa pe usa, fara un singur cuvant, a trantit-o cu zgomot, apoi a incuiat-o de cealalta parte. Eu am ramas in mijlocul camerei, tinand rezultatul multor ore de stradanie pentru perfectiune si frumusete.
    Neghiobi! - asta fuseseram! Niste neghiobi!
    Nu aveam sa o castigam niciodata de partea noastra! Avea sa ne considere mereu odraslele diavolului! In ceea ce o priveste, nici macar nu existam cu adevarat.
    Si sufeream, ah, sa nu credeti ca nu sufeream. Junghiurile mi-au strabatut tot corpul, pana la talpile goale, si inima mi-a devenit un glob gaunos, semanandu-mi durere in piept. In spatele meu l-am auzit pe Chris respirand sacadat, iar gemenii au inceput sa scanceasca.
    Acum era momentul sa ma comport ca un adult si sa-mi pastrez calmul de care mamica se folosea cu atata dibacie si eficienta. Imi modelam miscarile si expresiile dupa ale ma mei. Imi foloseam mainile la fel ca ea. Zambeam ca ea, lent si ademenitor.
    Si ce am facut ca sa-mi dovedesc maturitatea?
    Am azvarlit pachetul de podea! Am injurat, rostind cuvinte pe care nu le mai spusesem pana atunci cu glas tare! Am ridicat piciorul si am lovit, si am auzit cutia de carton paraind. Am urlat! Innebunita de furie, am sarit cu picioarele pe cadou, l-am calcat nestapanita in picioare pana cand am auzit trosnind rama aceea veche si frumoasa pe care o gasiseram in mansarda, si o lipiseram, si o retusaseram, facand-o sa arate noua aproape.”