O carte ca Frumoșii nebuni... se scrie când ești tânăr sau mai ești încă tânăr, zurliu, pus pe petreceri, fulgerat de un potop de speranțe, vesel și predestinat, măcar în închipuire, izbânzilor. Eram încă tânăr. Și iubeam zăpezile. Mateiu Caragiale, când a scris Craii de Curtea-Veche, era pe corzile razachii ale aventurii. De altminteri n-a ajuns niciodată bătrân. François Villon, care-și scria poemele cu pumnalul în cârciumi logodite cu perdiția, n-a fost nici el vreodată bătrân. Zăpezile dintotdeauna și mai cu seamă cele din alți ani! Frumusețe, nebunie, sete de viață. Când ești tânăr, ești dincolo de moarte și în adevăruri care nu se mai repetă. Pe atunci intram sau eram la poarta ultimului pătrar magic al secolului XX și toate fetele răsăreau odată cu luna numai din izvoarele umbrite de brazi, ienuperi, veverițe. Izvoare care nasc fete. Pe ulițele Brăilei și ale Bucureștilor ardeau (încă!) nopți din Fanar și mirodenii cu suspin de veche măreție valahǎ. - Fănuș Neagu