Fragment din volumul "Frumusetea infinitului" de David Bentley Hart:

 

    „Dumnezeu se numeste pe sine Alfa si Omega lucrurilor, inceputul si sfarsitul lor: nu adevarul care este pur si simplu fixat dincolo de silabele ratacitoare ale fiintei, tacerea care inconjoara sau distrage atentia de la discursul finitudinii, ci insusi primul si ultimul cuvant, deplinatatea rostirii. Dumnezeu este, ca sa spunem asa, discurs infinit, plin de rostirea desavarsita a Cuvantului sau si nelimitata varietate a „raspunsului" Duhului. Aici, in termenii cei mai simpli, se gaseste metafizica crestina: Dumnezeu il vorbeste pe Dumnezeu, iar creatia survine in aceasta vorbire, ca podoaba retorica, un ornament gratuit. Potrivit lui Augustin, Dumnezeu face lucruri sensibile pentru a se semnifica pe sine (De Trinitate 3.4.10); el vorbeste creatia, iar astfel limba este o lumina in care creatia devine vizibila (De Genesi ad litteram 1.2.6-5.11). Dionisie spune ca-l putem numi pe Dumnezeu dupa fapturi deoarece toate fapturile sunt continute in el din eternitate (Despre numele divine 1.1.6). Maxim Marturisitorul spune, in a saptea Ambiguum (si altundeva), ca logoi-i creatori ai tuturor lucrurilor salasluiesc in Logos, iar in economia creatiei - „diferenta ei indivizibila" si „particularitatea neconfundata" - Logosul are ecou in diferentierea si diversitatea tuturor lucrurilor. Logoi-i lucrurilor nu sunt nici simple „universalii" anonime: toate fiintarile, in particularitatea lor, subzista in acea ratio creatoare a limbajului divin ca locutiuni „eterne". Pentru Bonaventura creatia vorbeste despre Dumnezeu in fiecare aspect al ei, in origo, magnitudo, multitudo, pulchritudo, plenitudo, operatio, ordo... (Itinerarium mentis ad Deum 1.14). Nicolaus Cusanus, in De filiatione Dei, vorbeste despre lumea sensibila ca despre o carte lizibila, o mare voce in care reverbereaza Cuvantul lui Dumnezeu, o limba felurita vorbita de Tatal, prin Fiul si in Duhul Sfant care implineste toate lucrurile, iar Dumnezeul infinit, sustine deseori Nicolaus, se arata intr-o infinitate de semne — sau „oglinzi" — in creatie (Compendium 8). Potrivit lui Berkeley, adevarul cel mai intim al lucrurilor sensibile este caracterul lor semiotic, participarea lor la limbajul divin (Alciphron 4,7-15). Hamann, in Aesthetica in nuce, vorbeste despre Dumnezeu ca „orator maret" si „poet de la inceputul veacurilor", iar in Ritter von Rosenkreuz descrie starea paradiziaca drept cea in care fiecare lucru creat era un cuvant viu, comunicand energiile lui Dumnezeu tuturor simturilor (SW 3, p. 32). Iar predominanta ideii de liber naturae in traditia crestina nu poate fi o exagerare. Deci nu e prea neobisnuit sa spui ca pentru teologia crestina lumea e „vorbita."; ca nu exista nici o realitate sau vreun adevar anterior limbii; ca nu exista nici o specie de inteligibilitate care sa scape in intregime de logica analogiei, metaforei si amanarii poetice; ca totul este rostire; si ca, pentru a imprumuta o fraza, il n'y a pas de hors-texte.”